In jurul „chematului" cerbilor
septembrie 1933
IERONIM STOICHIŢIA
Inspector general de vânătoare
Mugitul cerbilor .... Cât farmec cuprins în aceste două cuvinte pentru un vânător cu înţelegere şi dragoste pentru regele Carpaţilor noştri!
La câţi nu le bate inima mai repede şi nu-i copleşesc emoţiile la gândul, că în creerul munţilor, în pădurile seculare, în brădetul tainic — în serile, nopţile şi dimineţile răco-roase de sfârşit de Septemvrie răsună întinderile de glasul metalic şi viguros al cerbului care mugeşte.
La poalele munţilor pădurile de fag şi de stejar încep sâ-şi îmbrace mantia de toamnă.
A trecut vara şi verdele întunecat al pădurilor lovit de brumele dimineţelor îşi pierde frăgezimea, cedând culorilor argintii, gălbui şi roşii. In scurt timp, pe neobservate, în locul verdelui întunecat se întind covoare în alte feţe, cari in bătaia soarelui de dimineaţă le vezi argintate, străbătute de cele mai variate culori palide, cari pe încetul câştigă în intensitate dominând la apusul soarelui roş-brunul întunecat.
Incet-încet codrul îşi desbracă podoaba. Rând pe rând cad frunzele în legănatul vântului şi liniştite şi împăcate aştern pământul.
Pătrunzi însă în munţi. In inima brădetului pare că brazii sunt de un verde mai încbis ca primăvara şi vara. Numai bruma dimineţelor răcoroase, aşezată pe cetina brazilor ca un voal fin, alb, îţi spune că a trecut vara, că e toamnă. E linişte jur împrejur. Doar vâjâitul brazilor e mai intens în liniştea aceasta adâncă, alăturea de murmurul isvoarelor cari îşi povestesc povestea lor vecinică, simplă şi totuşi atât de nesfârşit de variată.
Nu auzi clopotul oilor. A amuţit lătratul cânilor. Nu mai vezi pe înserate din depărtare focurile păstorilor şi nu auzi cântecul fluerului ciobănesc.
Au plecat la vale turmele de oi, au plecat la ţară „şi se duc şi nu mai vin, pân' la Sfântul Constantin ..."
Stânile cu lătratul cânilor, chiotele ciobanilor şi fluerul nu mai stârnesc pacea muntelui, iar după ploile căldicele ale începutului de toamnă păşunea, tocită de sutele şi miile de oi, încolţeşte din nou şi în scurt timp poenile înalte sunt de un verde proaspăt, ca primăvara.
In poenile acestea, în tăeturi şi în plantaţii deschise ies acum pe înserate ciutele şi cerbii, cari până acum speriaţi de sgomot căutau mereu desişurile de nepătruns ale pădurilor.
E 20 Septemvrie. Trebue să fi început să mugească cerbii.
Plec în terenul de vânătoare ca întotdeauna înviorat şi plin de nădejdi.
Rup cu viaţa de toate zilele, las la o parte toate şi plec ca atras de o vrajă mare. Sunt fericit.
Am acelaş sentiment, de câte ori plec la cerbi în timpul mugetului, pe care îl aveam la 18 ani, când mă duceam la prima mea întâlnire.
Am ajuns după amiazi târziu la coliba de vânătoare aşezată în loc frumos la margi-nea unei poeni mari. La spatele ei pădure de brazi voinici, iar în faţă o tăetură mai veche. Ajutat de paznicul de vânătoare îmi aşez lucrurile pe poliţa curată, iar până când Ion îmi aranjează patul, face foc, aduce apă şi întocmeşte mica gospodărie pentru câteva zile, ies cu arma, cu binoclul şi cu cornul de chemat şi mă aşez. pe ridicătura de către vale, din apropierea colibei, de unde am privire liberă departe peste văi şi de unde ascult şi aştept încordat să răsune din inima pădurii mugit de cerb.
Ion îmi spunea, că de vre-o 4—5 zile cerbii au început să „cânte", — în primele două zile mai bine iar de vre-o 2—3 zile numai noaptea şi mai puţin.
Nici un sgomot, linişte în toate părţile. Umbrele brazilor se întind tot mai lungi pe coasta din faţă, se răsfrâng ultimele raze ale soarelui, care apune intr'un roşu închis; — semn de timp bun. încet-încet înserează. Coamele munţilor dispar pe rând, coasta din faţă s'a întunecat, se ivesc primele stele.
A înnoptat. Mă pregăteam chiar să plec la colibă când deodată mi sa părut că aud din vale, unde se împreună tăetura cu pădurea, scurt şi adânc dar nedesluşit, glasul unui cerb.
Oare nu m'am înşelat?
Nu!
După câteva minute se desprinde desluşit din întunerecul nopţii, din vale jos de tot, mugitul cerbului. Scurt după aceea aud din coasta din faţă alt muget.
Simţeam alergându-mi furnici prin întreg corpul şi bătăile inimei s'au înteţit. Stam vrăjit, nemişcat şi cu gâtul întins ascultam în liniştea nopţii, care s'a aşezat grea pe întreg cuprinsul.
Tot cam la cinci minute mugea de două-trei ori cerbul cel din vale cu un glas nu prea gros, ca după alte câteva minute să răsune basul adânc şi răguşit al cerbului de pe coasta din faţă.
Cam un ceas a ţinut muzica aceasta cerească pentru urechea unui vânător. Am putut constata din felul mugi-tului, că şi cerbul din coastă şi cerbul din vale erau cu ciute, că nu erau stârniţi de vr'un rival şi că sunt leneşi, la începutul mugitului.
Mulţumit m'am întors la colibă, unde Ion în lipsa mea a aranjat totul, cât s'a priceput el mai bine.
„Aranjamentul" colibei — o încăpere nu prea spaţioasă — nu e decât două paturi cu aşternut de otavă proaspătă şi cu câte o pătură curată;
- o masă,
- 3 scaune făcute din butuc de brad, din cari unul serveşte ca spălător, aşezându-se pe el lavoarul cu apă rece şi curată din şipotul de lângă casă,
- apoi o poliţă lungă şi destul de lată pentru a-mi aşeza în bună rânduială întreg bagajul ,
- în fine o lampă agăţată de grindă şi jos o sobă mică de fier, în care lemnele de brad ard cu pocnituri vesele.
Camera aceasta luminată slab de lumina lămpii şi a focului din sobă, aşezată în creerul munţilor, departe de larma şi neajunsurile vieţii, era mai preţioasă şi mai luxoasă decât oricare palat de vânătoare, pentru un vânător care nu caută confortul şi nu înţelege rostul vânatului în tovărăşii sgomotoase, cu mâncări şi beuturi alese.
0 colibă de vânat, după părerea mea, trebue să fie simplă, curată, aşezată într'un loc cu privelişte frumoasă, cu izvor în apropiere şi cât se poate mai în mijlocul terenului, nu prea departe de locurile cu vânat. Dacă se poate e de preferat să fie aşezată pe o colină mai ridicată, ca noaptea chiar dela colibă să poţi auzi cât mai de departe mugitul cerbilor.
După oboselile zilei, adeseori destul de mari, întors seara la coliba rudimentară, aceasta ţi se pare un palat cu ultimul confort.
Ion, acest om simplu, care şi-a petrecut tinereţa în inima codrului, îmi face societate. Nu vorbeşte mult şi istoriseşte cu glas domol şi cumpătat întâmplări cu cerbi, cu urşi, cu căprioare, petrecute de când nu ne-am mai văzut.
I-mi comunică cu mulţumire, că a tăiat prin locurile grele şi cu căzături noui poteci, că a pus în cutare şi cutare loc sare, că cerbii şi ciutele cercetează zilnic aceste sălăriţe. Foarte satisfăcut şi mândru î-mi isto-riseşte cum a ucis mai mulţi lupi şi cum a băgat în groază pe braconieri, — a căror neîmpăcat duşman este, — cum în urma acestora vânatul nobil sporeşte văzând cu ochii.
Imi spune că cerbul cel tare din valea mărginaşă cu „Creanga Albă" pe care îl cunoaştem de vr'o 3 ani s'a prezentat şi în anul acesta în locurile cunoscute, că e tot aşa precaut ca şi în anii trecuţi, stă peste zi în desime şi numai noaptea ese cu ciutele lui în tăetură, ca înainte de ce se văd zorii zilei să reintre în desiş.
Noaptea sbiară rar, în glasul lui caracteristic, foarte gros şi răguşit. L'a văzut şi în toamna asta de două ori. Odată pe înserate în pădurea mare şi odată în zorii zilei când traversa un luminiş prin desime. Zice, că e în trup tot aşa cum îl cunosc şi eu, dar coarnele par a fi şi mai puternice ca în anii trecuţi.
Aşa povestind pe neobservate trece timpul în coliba noastră prietenoasă. Ion şade lângă sobă alimentând-o din când în când cu lemne, iar eu tolănit pe pat, cu ţigara in gură, îi ascult poveştile.
Inainte de a ne culca am mai eşit în faţa casei să ascultăm dacă în liniştea nopţii nu mai auzim vre-un cerb. E un cer plin de stele. Brazii la tremurarea abia simţită a vântului îşi spun pe şoptite tainele.
Departe, departe, se văd luminile electrice ale orăşelului dela poalele munţilor, ca nişte licăriri tremurătoare. De undeva răsună ascuţit chiuitul unui huhurez.
Incolo linişte şi tăcere în întreg cuprinsul, numai murmurul râuleţului din vale vâjăeşte nedesluşit ca o răsuflare adâncă a naturei adormite.
Nu se aude nici un mugit, din nici o parte.
Mă veţi ierta, dragi camarazi, pentru introducerea aceasta prea lungă, dar acum, în pragul mugitului punând mâna pe peana să stau de vorbă cu voi prin „Carpaţii", am fost copleşit de amintirile şi tablourile aşternute aşa la iuţeală pe hârtie şi m-am lăsat răpit de gândurile şi emoţiile, cari sigur vă pătrund şi pe voi, când vă gândiţi că peste vreo câteva zile mugesc cerbi în locurile atât de dragi vouă.
Voi încerca să arăt pe scurt în cadrul acestei comunicări rostul şi farmecul chematului la vânătoarea de cerbi. Propriu zis nici nu e un „chemat". E imitarea mugetului cerbului, diferit şi el în diferite situaţiuni în cari se găseşte cerbul, după cum cerbul este bătăios sau mai timid, după distanţă, după cum terenul e desiş, tăetură sau pădure.
Sunt vânători, cari nu cunosc într'adevăr cerbul, nu-i cunosc viaţa, nu-i cunosc îndeletnicirea din timpul mugitului şi cred, că cine cunoaşte cât de cât arta chematului, n'are decât să se aşeze frumuşel pe un scaun de vânătoare în bătaia razelor soarelui, în marginea unei poeni, să pună mâna pe un tutoiu şi să facă de vreo câteva ori „tu...tu" în limba cerbilor, iar cerbul — ascultător cum este el — vine la acest chemat şi la o distanţă de vre-o 50—60 paşi.
Când a eşit din poiană te priveşte cuminte, îl împuşti şi gata: ai vânat cerbul mai uşor ca prepeliţa.
Cam aşa îşi închipuia „chematul cerbilor" şi un simpatic camarad de vânătoare, iscusit vânător de prepeliţe şi sitari. Dacă ar fi aşa, atunci cerbul nu ar mai fi cerb, iar vânătoarea lui nu ar mai avea nici un farmec.
Realitatea însă, — har Domnului — e cu totul alta.
Cerbul îşi ştie apăra pielea, iar tu prietene dragă, poţi tot chema din tutoiu imitând cât mai bine cerbul, nu vei prea avea prilejul să te întâlneşti cu el.
Ca să poţi avea vreo nădejde trebue să stăpâneşti meşteşugul mugitului, să ştii reda bine de tot tonul cerbului cu toate modulaţiunile şi nuanţele lui fine şi mai trebue să cunoşti la perfecţie firea şi obiceiurile cerbului din timpul mugitului.
Să ştii la sigur, după mugitul lui, dacă e la ciute sau e în căutarea lor, să precizezi din mugit dacă e culcat în desime şi dă a lene ici colo câte un ton din culcuşul lui răco-ros, sau dacă e în ceartă aprigă cu un rival, care se apropie de ciutele lui şi pe care îl aşteaptă gata de luptă pe viaţă şi pe moarte.
Dacă toate acestea le ştii şi te-au învăţat să le ştii experienţele culese pe teren cu răbdare lungi ani dearândul, atunci încearcă şi dacă şi Diana îţi este binevoitoare, poate vei reuşi.
Altfel lasă tutoiul acasă. El numai te încurcă şi-ţi alungă toţi cerbii de unde îţi va pătrunde tutuitul. Pentru urechea unui laic mugitul cerbului e ceva monoton.
Un sbierăt puternic, când mai scurt când mai trăgănat, când mai adânc când mai subţire şi cel necunoscător nu desprinde din el nimic deosebit. Ori în realitate, pentru urechea vânătorului iscusit, mugetul cu variantele lui multe trebue să fie o carte des-chisă, din care ceteşte duioşia, dorinţa ferbinte, pasiunea, gelozia, furia neîmpăcată a cerbului, după cum el e în căutare, se apropie de ciute, e la ciute, e stârnit de un rival sau e gata pentru ciutele lui de luptă hotărâtoare.
Vânatul cerbului în timpul mugitului de sigur îşi are farmecul său şi fără să imitezi mugitul, ci aşteptând numai la trecători cunoscute cerbul care se apropie sbierând în dosul ciutelor sale, sau apropiindu-l după mugit, cu vânt bun. Insă adevăratul farmec al vânătoarei de cerbi îl va gusta numai acela care stăpâneşte arta mugitului şi mugind cu cornul sau scoica îşi poate încerca cu nădejde norocul şi în situaţii, în cari necunoscătorul mugitului nu poate face nimic.
Inchipuieşte-ţi că ai un cerb înaintea ta, într'o desime mare, împresurată cu căzături. Mugeşte lângă ciute. De sigur vei încerca să te apropii, însă nu vezi la zece paşi, iar lemnele căzute te împiedecă la tot pasul. O trosnitură de cep călcat, apare capul cu urechi lungi al unei ciute bătrâne şi atente şi totul s'a terminat.
Ţi-a fost zadarnică toată iscusinţa, toată truda !
Dacă ştii mugi, în cazul de mai sus cauţi vânt bun, imitezi cerbul în căutare, cu preferinţă imitând un cerb mai tânăr, şi te apropii fără să-ţi fie teamă că orice trosnitură sub pasul tău îţi alungă cerbul. Ajuns la o distanţă de 40—50 paşi îţi cauţi înaintea ta un luminiş cât de mic, stai cu arma gata, mugeşti, — dând tonul ce'l dă cerbul când e lângă ciuta gonită.
Ce se întâmplă?
Cerbul locului sau stăpânul ciutelor (Platz—Hirsch) în convingerea că are a face cu un rival, care vrea să-i fure vre-o ciută, se înfurie, dă mugetul de luptă, încercând prin aceasta să-şi intimideze rivalul, poruncindu-i să se retragă. Dacă nu-ţi pierzi cumpătul in momentele acelea pline de emoţii, primeşti provocarea şi răspunzi tot prin ton de luptă. Deodată ca din pământ răsare în luminişul din faţa ta cerbul furios, gata de luptă, căutându-şi din ochi rivalul.
Restul e chestie de nervi.
- Să stabileşti de grabă, cât poţi mai exact dacă ai în faţa ta un cerb puternic, cu coarne bune şi în momentul următor să dai cuvântul armei tale.
- Nu e cerbul cel aşteptat şi dorit de tine, l-ai văzut şi nu-ţi place? Taci, laşi cerbul să se reîntoarcă la ciutele lui, iar tu te retragi frumuşel rămânându-ţi întipărite în memorie şi în suflet momentele acelea câteva, de un farmec neîntrecut.
Ţin să arăt aici, că cerbul locului la nici un caz nu-şi părăseşte ciutele pentru o distanţă mai mare de cel mult 60—80 paşi, ori câţi cerbi ar sbiera şi s'ar apropia de el mugind.
Intr'un singur caz mi s'a întâmplat, că imitând eu glasul ciutei (un fel de „îng", nasal nu prea puternic) şi-a părăsit cerbul ciutele şi a venit în fugă mare până la o distanţă de vre-o 150 de paşi. Explicaţia normei generale dc mai su este, că cerbul îşi veghează foarte cu băgare de seamă ciutele, e foarte aspru cu ele şi nu admite nici o indisciplină. îndată ce se îndepărtează vre-o ciută ceva mai departe, îl auzi mugind gelos şi-l vezi alergând nebun şi readucând la cârd ciuta nedesciplinată. de multe ori dindu-i cu coarnele lovituri destul de tari.
E un paşă pretenţios şi sever cu haremul lui şi nu admite escapade şi cochetării.
Să vedem o altă situaţie. Aud cerbul mugind în coasta din faţă şi constat cu preciziune, că e în căutare după ciute şi că nu-l duce calea în spre mine.
Ce fac, dacă nu ştiu mugi?
- Voi alerga după el? E înzadar. Până voi ajunge în locul unde îl aud acum, el in graba şi dorul lui după ciute gonite, va li peste două văi.
Ori ce trudă e fără folos. Ştiu mugi? In cazul acesta situaţia să schimbă radical. Voi imita cerbul cu ciute; voi încerca, dacă e departe, să sbier cât mai tare ca să mă audă; mă silesc să-i atrag atenţiunea şi-i comunic că aici găseşte ce caută.
După ce voi vedea, că îmi răspunde, că e cu atenţiunea şi cu gândul la mine şi la „ciutele mele", pot avea toată nădejdea că voi da ochi cu el. îşi va schimba brusc direcţia, curând îl voi auzi în vale şi apoi în vreo câteva minute îl voi auzi în coasta pe care stau eu, apropiindu-se spre mine cu paşi lungi şi repezi.
De regulă dacă imiţi un cerb bătăios şi agresiv, se opreşte la o anumită distanţă şi cercetează atent locul jur împrejur. Dacă dă tonuri de luptă, imediat îi răspund pe acelaş ton şi în acest caz pot fi aproape sigur că în vreo câteva momente îl am în faţa mea.
Se întâmplă de multe ori, că cerbul în căutare a dat de urma unei ciute gonite şi se duce mugind, căutând şi ţinând urma ca un copoiu. In cazul acesta, dacă urma duce în direcţie opusă, în zadar vei da toate tonurile ademenitoare ale cerbului cu ciute. Nu vei avea şanse, cerbul nu va lăsa urma si mirosul proaspăt de ciută gonită pe care a apucat. Acestuia nu ai ce-i face şi-ţi încerci norocul în altă parte.
Să arăt un alt caz. Nu mugeşte nici un cerb. E linişte în tot cuprinsul, ca şi când nu ar fi nici un cerb în întreg terenul. Ce faci dacă nu ştii mugi?
Aproape nimic, doar stai la pândă în vre-un loc potrivit şi aştepţi ca întâmplarea să-ţi aducă înaintea ta vre-un vânat, sau cutreeri cu atenţiune părţile unde socoteşti că poţi afla ceva. Dacă ştii mugi, încerci, şi de multe ori ai norocul de pui în mişcare cerbii. Intâi auzi unul şi pe urmă mai mulţi şi în scurt timp eşti în plin concert, activând apoi, după împrejurări, cum afli mai nimerit.
Să-şi aducă aminte prietenul Dr. P. de ziua din toamna trecută, când ne-am întâlnit întâmplător sub muntele S. „la piatră" şi când nu sbiera nici un cerb, cum am ajuns în scurt timp să avem un concert întreg, după ce am mugit de câteva ori eu, cu scoica. O seară neuitată pentru amândoi.
Sau să-şi reamintească bunul şi nedespărţitul meu prieten, care semnează modest I. în „Carpaţii", de întâm-plarea din anii trecuţi în apropiere de coliba de vânătoare D.
Se întâmplă de multe ori, că ori ce ai face, cerbii nu mugesc. Motivele, de cele mai multe ori, nu ţi-le poţi explica.
Şi e interesant, că în cazuri de acestea liniştea şi tăcerea nu e limitată numai în raionul tău, ci şi în alte terenuri, chiar mai îndepărtate. Tac cerbii sau încep să mugească în toate părţile ca la o comandă supremă şi neînţeleasă de noi.
Se poate să nimerească în raionul tău o haită de lupi sau vre-un râs şi atunci o zi două nu vei auzi muget.
Nu pot să retac o întâmplare cu lupi pe care am avut-o în anii trecuţi în terenul J. în timpul mugetului.
Dimineaţa în zori veneam cu Ion, paznicul, dealungul graniţei cu terenul regal, pe un timp neguros, cu ploaie amestecată cu zăpadă. Nu se auzea nici un cerb, cu toate că pe zăpada mică şi proaspătă în toate părţile vedeam urme de cerbi şi de ciute.
Am încercat cu mugitul, — nici un răspuns!
Am pornit pe potecă înainte, mugind din când in când. Deodată zăresc venind pe potecă înspre noi doi lupi.
Iau repede arma de pe umăr, lupii mă observă şi cu sărituri mari se depărtează. Unul dispare imediat în dreapta în desime, celalalt sare în stângă către brădet şi înainte de a dispare şi el, cade pătruns de glontele Brenecke de mare viteză.
Era un lup capital şi în rânză i-am găsit păr de porc mistreţ şi de ciută. Am mai aflat la o distanţă oarecare şi alte urme proaspete de lupi. A fost o haită întreagă care venea spre mine în credinţa că cel ce mugea e un cerb. Speriaţi de păţania neplăcută, verosimil au părăsit de grabă regiunea, iar a doua zi am avut un mugit foarte bun.
Mai greu e să ajungi la cerbul locului, dacă în jurul ciutelor mai dau târcoale plini de dragoste unul, doi, sau chiar trei codani (Beihirsch).
In cazuri de acestea trebuie să fii cu mare băgare de seamă. La mugitul tău de sigur — fiind în apropiere — va veni vre-unul din codani, plin de curiozitate şi de dorinţe înfierbântate.
Dacă ai prezenţă de spirit îl alungi cu muget furios de luptă. Dacă însă te-a văzut şi o ia la goană nebună, tu cu o bâtă dai puternic în crengile din apropierea ta, dând cerbului dela ciute impresia că te războeşti cu coarnele. Iar apoi imediat dai tonul de învingere. Te poţi aştepta după această scenă de teatru să auzi neîntârziat tonul de luptă a cerbului mare şi atunci cu grijă şi cu o leacă de noroc câştigi partida.
In anii trecuţi am avut întâmplarea foarte neplăcută, că în loc să împuşc cerbul locului din greşală am răpus un codan de opt ramuri cu coarne lungi, însă subţiri şi cu trup puternic.
Un cerb tinăr, un cerb de viitor, pe care a fost păcat că l-a ucis glontele meu, care nu era destinat pentru el.
Iată cum s'a întâmplat :
Era în ultimele zile ale lui Septemvrie; eram de vre-o 6 zile în terenul J. Cerbii mugeau foarte slab, îi auzeai numai noaptea, ici colo, câteodată. Era prea cald, o căldură dogoritoare de vară.
Doar cu chematul mi-a mai succes în câte o seară să-i animez pentru scurt timp.
Intr'o zi, pe la ora 17.30, mă aflam întovărăşit de un ajutor de paznic în valea C. După ce am mugit vre-o 10 minute, deodată mi-a răspuns jos, departe din vale, spre suprinderea şi bucuria mea cerbul capital, pe care îl ştiam de mai mulţi ani în regiunea aceea, în timpul mugitului. Distanţa era peste un kilometru jos către vale,
seara se apropia. Trebuia hotărîre şi acţiune neîntârziată.
Urmat de paznic am luat-o cu paşi alergători spre vale. Mă opream din când în când.
Mugeam de 2-3 ori, iar cerbul îmi răspundea prompt.
Am constatat, că e cu ciute şi că e în apropierea scăldătorilor din vale, din pădurea de brad amestecată cu fag şi ici colo presărată cu desimi de nepătruns.
Ajuns la vre-o 200 de paşi, am mugit din nou dind tonuri provocatoare de luptă. Cerbul răspundea foarte furios în muget şi mai provocator şi deodată în jos de el şi în stânga mea s'a introdus în duetul nostru un al doilea cerb, despre care eram convins că e un codan dornic şi el de dragoste.
Vântul era bun, sufla dinspre cerbi. Am pornit mugind către ei până am ajuns la o distanţă de vre-o 50 de paşi de cerbul cu ciute. Acesta era împreună cu ciutele într'o desime plină de căzături, de nepătruns.
Se înserase binişor. M-am aşezat lângă un brad gros cu arma gata. De întuneric ce se făcuse am văzut, că numai prin lunetă aş mai putea da o puşcătură sigură. I-am şoptit la ureche paznicului, care tremura de emoţie, să pună binoclul la ochi şi dacă constată în faţa noastră sigur apariţia cerbului capital, să-mi semnaleze atingându-mă, ca eu fără zăbavă să şi trag. Am fost silit să fac aşa, pentrucă se înserase bine şi
eu trebuia să mugesc cu scoica mereu şi în aceeaşi vreme să fiu şi gata în fiecare moment să trag.
Nu mai puteam lua asupra mea şi sarcina să constat cu binoclul calitatea cerbului.
Cerbul locului sbiera furios din baierile plămânilor, de tremura pădurea. II auzeam prin desime, îi zăream picioarele printre tufele dese, corpul şi coarnele însă nu am avut norocul să le văd, oricât străpungeam cu privirea desimea. Dam şi eu, da şi el fără întrerupere, tonuri de luptă hotărâtă. In fiecare moment trebuia să-l văd înaintea mea gata de atac, când deodată din dreapta mea aud basul puternic al altui cerb, care se apropia în fugă spre noi, oprindu-se la o distanţă de vre-o 40 paşi între doi brazi.
Cerbul din stânga mea despre care eram convins că e codan, încă se apropie sbierând. Paznicul care cerceta prin binoclu — între timp cu ochii liberi abea mai desluşiam cerbul — mă ghionteşte şi-mi şopteşte agitat „trageţi" — „trageţi în cel din dreapta acela e cel capital".
Nu era de pierdut nici o secundă, era aproape întunerec. II iau în lunetă, trag, cerbul face vre-o câteva sărituri şi se prăbuşeşte la câţiva paşi de noi. Eu, după obiceiul cel am, îndată după puşcătură am pus scoica la gură şi am dat un ton puternic de luptă la care cerbul din faţă — adevăratul capital — fără să-i pese de puşcătură, de sgomotul prăbuşirei cerbului cestuialalt răspunse şi mai furios. Indată mi-am dat seama că paznicul meu şi-a pierdut cumpătul şi capul şi m'a făcut să trag într'un codan cu glas de bas puternic.
Se întunecase. Am tăcut. Cerbul din faţă a mai mugit de 2—3 ori furios şi s'a îndepărtat încet după ciutele lui cari verosimil au luat-o păşunând cătră marginea pădurii.
In câteva secunde l-am auzit la vre-o 100 de paşi pe urmă la 200 de paşi apoi mai departe, în concert viu cu cerbul codan din stânga, dând tonuri scurte de dragoste înfierbântată în alergare după ciutele sale gonite.
Cerbul căzut la vre-o câţiva paşi era un cerb puternic în trup, de culoare brun închisă, cu coarne lungi de opt ramuri.
Un cerb care nu trebuia încă să moară.
Paznicul se scuză, că în întunerec şi privind prin binoclu, înşelat de apariţia neaştep-tată şi de glasul foarte profund şi puternic, a fost convins şi a fost sigur că acesta era cerbul capital. Şi aşa s'a întâmplat greşala care, durere, nu se mai putea repara.
Trist şi abătut, că o scenă care a pornit atât de splendid a eşit aşa de prost, am desfăcut cerbul ca să fie adus a doua zi la colibă şi am plecat spre casă.
Până am trecut culmea am auzit mereu cerbul capital, stârnit de codan, mugind neîntrerupt jos în vale.
Mi-a rămas din întâmplarea aceasta învăţătura, să nu te bizui pe constatarea altuia şi să nu tragi când nu vezi vânatul desluşit, cu ochii liberi.
Aminteam mai sus în legătură cu întâmplarea aceasta că am obiceiul, ca îndată după puşcătură să mugesc, dând tonuri puternice de luptă.
Oricât s'ar părea de necrezut, am constatat în diferite rânduri că un cerb vulnerat, dacă îi sbieri imediat după puşcătură, se opreşte din goana morţii şi caută după rivalul presupus, dându-ţi astfel ocazia să-i trimiţi al doilea glonte.
Desigur că e în vie amintire prietenului R. P. întâmplarea cu cerbul de 14 ramuri din terenul J. muntele G.
Ajunşi la casa de vânătoare de lângă şoseaua naţională, după masă pe la ora 16, am eşit în tăetura din nemijlocita apropiere din muntele G. cu gândul ca să-l ajut prin mugit pe prietenul T. R. P. să-şi împuşte un cerb bun. Era timp rău, ningea.
Eşiţi în tăetură, cercetând cu binoclul, am descoperit la o distanţă de vreo 600 paşi un cerb care zăcea în ninsoare, în tăetura liberă, lângă un grupuleţ de brădui.
Distanţa dela părău la cerb era de vreo 80— 100 paşi în coastă, iar coasta din faţa lui era cu pădure mare de brazi. Am făcut planul să mergem prin pădure până ajungem, acoperiţi, în direcţia cerbului, de unde apoi din vr'un luminiş se va putea trage la o distanţă de 120—150 paşi. Fără nici o greutate am ajuns prin pădure în dreptul cerbului în un loc de unde printre doi brazi mari vedeam cerbul încă zăcând în coasta din faţă, la vr'o 120 paşi.
Prietenul P. s'a pregătit de împuşcat, iar eu am mugit. Cerbul s'a sculat îndată în picioare, oferindu-i lui P. spata.
In momentul următor a sunat puşca iar cerbul lovit în partea de jos a spetei a făcut vr'o câteva sărituri mari şi de sigur ar fi dispărut după grupul de brăduţi, dacă nu aş mai fi mugit odată imediat după puşcătură.
La tonul de luptă dat de mine, cerbul se opreşte brusc în marginea pâlcului de brădui, îşi caută rivalul şi aveam impresia că vrea să răspundă, însă P. îi introduce de astădată în mijlocul spetei — ca pus cu mâna — glonţul mortal care l-a răsturnat.
Am constatat că prima puşcătură, deşi mortală, i-ar mai fi îngăduit cerbului să se ducă multe sute de paşi şi cum ningea, foarte probabil, că l-am fi pierdut.
Pe un paznic al meu din terenul de vânătoare ce-l aveam împreună cu prietenul I. în munţii S. şi care cunoaşte destul de bine arta mugitului, l-am învăţat să mugească îndată după puşcătură vânătorului pe care îl însoţeşte.
De fapt a şi avut rezultat foarte bun cu apucătura aceasta în două cazuri, cu doi cerbi capitali. Astfel camaradul R. poate să-i fie recunoscător pentru acest ajutor preţios, fără de care de sigur nu ar avea pe peretele camerei sale de vânătoare două trofee extrem de tari.
In primul caz a tras într'un cerb capital de 16 la vreo 150 paşi rupându-i piciorul drept dinainte şi numai mulţumită mugitului neîntârziat a-l paznicului, a putut să introducă în spata cerbului oprit astfel, glontele mortal.
In al doilea caz R. a lovit cerbul în spată jos şi, oprit de mugitul grăbit a-l paznicului, i-a putut da lovitura de moarte.
Aş putea înşira aici încă multe întâmplări, cari ar arăta însemnătatea mugitului, avantajul extraordinar ce-l ai, farmecul nespus al vânatului acestuia, dar pentru toate acestea cadrul unui articol e mult prea neîncăpător.
Incheiu seria întâmplărilor aşternând pe hârtie încă un singur mic episod, avut înainte cu vre-o 5 ani împreună cu directorul general, simpaticul nostru prieten şi camarad de vânătoare S. în terenul J. în muntele B. însoţit de paznic, ne-am aşezat la pândă în marginea unei tăeturi, apropiate de pădure. Pe înserate am văzut vre-o 3 ciute eşind din pădure şi care treceau păşunând pe sub noi la o distanţă de 70—80 paşi. Eu am zărit şi cerbul în umbra întunecoasă a brazilor, însă numai pentru un moment. Era un cerb puternic care nu mugea şi, — precaut cum era, — nu a urmat ciutele în loc deschis numai mai târziu, după ce a înnoptat.
Vântul ne era rău, aşa că ciutele ne-au simţit şi, dând una glas speriat de alarmă, voiau chiar să o ia la goană, când am intervenit eu cu mugitul şi iată ciutele s'au liniştit şi păşunând mai departe în pace le-am pierdut târziu din ochi după un grup de brazi tineri.
Prietenului S. nu-i venea să creadă că e posibil aşa ceva şi după o zi, grăbit la slujba sa, a plecat în Capitală cu amintirea unei seri plăcute şi voios că înainte cu o zi împuşcase un cerb capital, în terenul regal din vecinătate, unde vânase ca oaspe.
***
Pentru mugit se folosesc diferite mijloace: corn de bou, scoică. Unii folosesc chiar sticlă de lampă sau gâtlej de cerb uscat. Cornul şi scoica trebue să aibă pereţii subţiri, volum corespunzător şi, ce e principal, să aibă o bună rezonanţă, ca să redea vibraţii ample. începutul îl poţi învăţa dela cineva, care ştie mugi.
Imi aduc pururea aminte cu drag de vremea când m'am iniţiat în această îndeletnicire în tovărăşia bunului meu prieten, Aurel Comşia, care trăeşte azi pe tărâmurile îndepărtate ale Canadei. Dar mugetul adevărat, arta, nu o vei putea dobândi decât în teren, în mijlocul cerbilor, pândind an de an, mult timp, cum mugesc ei, în diferitele situaţiuni în cari se găsesc.
Şi oricât de măiestru ai fi şi oricât de minunat organ vocal ţi-ar fi hărăzit natura, la urma urmei va trebui să constaţi, că niciodată mugetul tău nu va putea egala adevăratul muget: ăl cerbului, pornit din răscolirea simţurilor lui şi din adâncul plămânilor lui puternici.
Iar ca încheere: nu vreau să descurajez pe cei ce nu ştiu chema cerbul şi nu vreau să susţin că cel ce nu ştie mugi nu are şanse bune la cerbi. De altă parte arta mugitului, de sigur, că încă nu-ţi asigură dobândirea unor cerbi record. Ca să ajungi la rezultat, pe lângă pricepere şi iscusinţă, îţi mai trebue şi un dram de noroc şi de cele mai multe ori acest dram de noroc este acela, care cumpăneşte.
Ceea ce susţin însă cu hotărâre este, că întreagă frumuseţa, deplinul farmec al vânătoarei de cerbi le poate avea numai acela, care e stăpân şi pe arta mugitului.
In pragul mugitului de cerbi, doresc din suflet tovarăşilor mei în vânătoare, să le fie dat acel „dram de noroc", care întregeşte calităţile lor şi să găsească în zilele petrecute la munte pe deplin satisfacţiunile şi bucuriile, ale căror prime raze răsar deja asupra noastră.
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
