Cavalerul negru din codrul Carpaţilor - Aprilie 1934

[blackcrotal]

Cavalerul negru din codrul Carpaţilor
Aprilie 1934 - de : Prof. OSCAR IACOB. Bistriţa
Viforniţele de sfârşii de iarnă şi-au vărsat toată furia, jos, la poalele muntelui. Au gonit nebune dealungul ţării, urlând sălbatic şi au măturat toată putreziciunea şi uscătura. Şi apoi s'a făcut deodată primăvară. Prin văzduh au trecut vâslind nesfârşite cete de gâşte sălbatice, cocorii trompetau în urma gâştelor şi în fine sosi şi regina vânatului mic, Doamna Scolopax.
La locul de pândă de sitari, am retrăit prin amintire zilele de mult trecute, am măcinat din nou în gând şi în suflet străvechea taină a naşterii şi a trecerii, am văzut din nou neodihnita luptă pentru fiinţă, care face pe cocoşelul de sitar să-şi cânte voiosul vers de nuntă, aici în mijlocul primăverii înfloritoare, ca şi sus în codrul încă prins în panera de ghiaţă.
Şi în aceste căldicele inserări de primăvară, gândurile mele se urcă în sălbătăciunea pădurii seculare a Carpaţilor noştri, acolo, unde roteşte in foc aprig de dragoste cavalerul negru al codrilor, Cocoşul de munte.
Nu mă încape locul, aici, în vale. Inima mi se oboseşte, mi-e grea ca de piatră. Se doreşte în marea de aer liber a codrilor carpatini; i-e dor de prăpăstiile spălate de apă şi îngheţate încă, de poienile grele de zăpadă neprihănită, la marginea cărora, în pădure străbună încâlcită de căzături, e bătaia cocoşului.
Cel ce, vre-odată, a apropiat cocoşul „în noapte şi ghiaţă" la noi, în Ardeal; cel ce are înţelegere pentru plăcerile unei vânători pline de oboseală şi pentru frumuseţile unei naturi aspre — rămâne pentru totdeauna robul cocoşului de munte....
O Sâmbătă de sfârşit de Aprilie mă găseşte sus, în pădurea de brad a muntelui. Singur, însoţit doar de omul cu bagajele, urc muntele. Sus mă aşteaptă paznicul.
Aici îmi place singurătatea par'că şi mai dinadins decât jos în vale. Eşti singur cu gândurile tale; le poţi lăsa în voia lor, să sboare, să zăbovească acolo unde le place lor.
Eşti stăpân peste tine; eşti stăpân, în această lume majestoasă a muntelui, peste spaţiu şi peste timp. In scăpătatul zilei merg la locul de bătaie. Vreau să aud singur cocoşii cum cad în bătaie, vreau să mi-l aleg singur, pe cel care îmi place.
Iarna stărue aici încă grea. Zăpada trece de un metru. In locurile deschise mă cufund adânc, cu vârzobi cu tot şi abea dacă e mai uşor urcuşul sub bolta pădurii de brazi. Dar şi aici sus, va răsbate pe încetul primăvara. La trunchiul brazilor uriaşi, unde razele de soare s'au răsfrânt şi au subţiat zăpada din apropiere, a pătruns primii ghiocei timizi. Ce scurtă însă li-e viaţa! Cât de curând trebue să plătească cu viaţa setea lor de lumină şi soare. Indată ce se topeşte zăpada, cotoarele lor lungi şi fragede nu mai pot susţine povara florii, se îndoaie, se frâng, mor fără să fi fost trăit aievea. Şi aici tot sfântul mister al voinţei încordate de a trăi.
Aştept înserarea lângă o stâncă eratică, pe care a desprins-o un torent de munte de cine ştie unde, cine ştie în ce vremuri îndepărtate şi a aşezat-o, singuratică, aici. Cocoşii şi găinile s'au prezentat deja la locul de bătae. Mi-o spuneau aceasta urmele de pe jos, murdăria de sub brazii de noptare, penele rămase după cavalereştile dueluri şi mai ales brazdele trase în zăpadă de aripile cocoşilor, cari rotiseră pe pământ.
Intre brazii străvechi se furişează seara.... semiîntunerec sur... ceasul în care se ţese pânza nopţii.
Gândurile vagabondează în vremile de tinereţe a bătrânului nostru pământ şi caută să găsească punţile şi legăturile între „atunci" şi „azi". Oare ce faţă avea muntele acesta, lumea din jurul meu, înainte cu multe mii de ani?
Epoca terţiară! Crusta pământului se munceşte, din ea curge pietriş înfocat, se revarsă peste învelişul accidentat şi ridică majestosul arc al munţilor....: vremuri străvechi, îngropate de mult!
Bătae aspră de aripi.... Cocoşi şi găini se aruncă în copacii obişnuiţi pentru noptare prezentul!
Colo un chemat plin de dor al unei găini drăgostoase: „Gat-gat"; alăturea, în apropierea mea un cocoş tinăr îşi învaţă viersul pentru zorii de mâine „Clip-clac", de par'că ar bate două beţişoare uscate.
Deodată apare în luminişul acoperit de zăpadă, abea la 15 paşi de mine, un cocoş mare, puternic. A venit la înnoptare „pe jos". In lumina obosită a amurgului îmi pare nenatural de mare.
Mă razim strâns de blocul de piatră, închid ochii, zărind abea prin o deschizătură îngustă a lor.
Prrrr! sboară cocoşul: deadreptul înspre mine, se ridică şi se aşează în brad abea la câţiva metrii deasupra capului meu. Foşneşte cetina deasupra, cocoşul îşi ciupeşte din ea cina.
Situaţia începe să devie supărătoare; încep să mă gândesc la coliba de vânătoare. De se întâmplă să rămână cocoşul aici peste noapte, pot prinde rădăcini aici, cu toată zăpada şi ghiaţa de sub picioare... Dar după o vreme pleacă, se aruncă în un molid uriaş din apropiere, încărcat de muşchi curgători. „Clic-Clac" îşi începe cântecul de somn şi se răscoleşte sgomotos în cetină, cum îşi aranjează penele, înainte de a adormi.
Incet-încet seara a îmbătrânit, s'a făcut noapte, linişte de sărbătoare cuprinde muntele.
Mai rămân nemişcat un bun timp. Plec apoi spre colibă, rupând ici-colo câte o crenguţă de brad şi aruncându-o în cale, ca să-mi arate drumul mâne dimineaţă.
Deodată cu noaptea se coboară frig aspru. Zăpada se întăreşte. Rici-raci cântă vârzobii sub mine şi în fine ajung la coliba încecluită primitiv. E o colibă ciobănească, prin pereţii căreia intră în voe vântul, prin coperiş pătrunde ploaia şi ninsoarea. E coperită cu scoarţă de brad voinic; brad, care descojit moare pe încetul, ca să fie la anul focărit de ciobani.
Paznicul a aranjat minunat loate lucrurile. Cât de multe-ori am fost eu aici în munte cu acest paznic al meu!
Are pe umeri 71 de ani; multe vifore au mai trecut peste capul lui şi el a rămas tot tare, nebiruit, ca fierul, ca oţelul.
După ce ne mâncăm cina săracă, mă lulueşte de somn, cu poveştile lui din viaţa de vânător şi de paznic... poveşti vechi, pe care le-am auzit de atâtea ori. Pe jumătate adormit mai prind crâmpee din povestea cu „râsul popii" — „hap!-hap!-hap!" îmi sună in ureche cum imitează lătratul „în loc" a cânilor. Bum! puşcă popa şi mai prind in pragul somnului „să trăeşti Domnule", cu care l-a salutat pe vânătorul norocos...
In jurul meu apoi se face tăcere adâncă şi nu mă trezesc, decât când mă atinge
uşor paznicul: „Domnule, sunt ceasurile două!'
Nu-mi trebue vreme îndelungată să mă îmbrac: n'am decât să-mi trag în picioare bocancii de munte, grei — şi sunt gata, în faţa colibei. Nu am nici sarcina să mă spăl: apa îngheţase in lighian.
Noapte rece, cer vânăt închis, pe care par'că afumă stelele, aşa strălucesc şi scli­pesc. Privesc uitat în noaptea liniştită. Sufletul meu e luminos şi curat, aşa de luminos şi de curat, ca pământul sub zăpada proaspătă.
Pe la orele 3 sunt în apropierea stâncei mele. Am sfert de lună, care îşi aruncă um­brele misterioase în pădurea de molid.
E o tăcere şi o linişte atât de desăvârşită, încât pătrunde câteodată până aici trosnetul despicăturii de brad care arde în colibă, deşi e în depărtare de o bună jumă­tate de ceas de aici. In tăcerea aceasta cântă frigul.
Ascult pădurea şi nu aud decât vaerul încet-încet al frigului. In fine mi se pare, că aud undeva departe un „clic-clac" încet, al vre-unui cocoş care îşi încearcă glasul. In curând aud, pe lângă această toacă discretă şi ascuţitul, apoi bătaia finală. Pauză. Pauză.
Şi porneşte deodată cântecul încet al „Cavalerului negru", regulat, par'că ar fi un ceas.
Cu ce s'ar putea oare asemăna într'adevăr cântecul cocoşului? „Clic-clac" şi bătaia finală tot ai mai putea-o asemăna cu sunetul, pe care l-ar da două beţişoare uscate pe care le-ai lovi deolaltă, ca apoi, ca tact ultim, să loveşti uşor o lopeţică de alta.
Dar pentru „ascuţit" cu greu poţi găsi o asemănare potrivită. Doar dacă s'ar potrivi zuruitul pe care îl face un ceas neuns, când îl tragi.
Cântecul ici îţi pare apropiat, ici ţi se pare că vine din mare depărtare. E încet, discret şi totuşi îl auzi cine ştie de unde. Aspru, nemelodios — şi totuşi în aceeaşi vreme plin de melodie şi de ritm.
De drum. îmi iau în cap cocoşul sdravăn, pe care l-am văzut aseară: nu vreau să apropiu unul altul, la întâmplare. Cu tot frigul sălbatic, cum fac tact după tact reglementarele sărituri, mă încălzesc în curând. Dar pe cât mi se pare că mă apropiu mai mult de cocoşul meu, pe atâta pare că îi vine cântecul mai din mare depărtare. Un alt cocoş roteşte aproape de tot de mine şi mă împiedecă în apropiat.
Am ieşit din noţiunea distanţei şi a timpului: nu pot judeca nici vremea de când mă apropiu, nici distanţa, pe care am făcut-o. Undeva se stârneşte un cocoş cu bătăi de aripi sgomotoase, îmi trece pe deasupra capului şi se aruncă într'un brad din marginea poenii. Cocoşul meu nu ia cunoştinţă de toate aceste. Nu-l scoate încă din ogaşa lui nici chiar chematul ademenitor al găinilor. Iar eu îl apropiu mai departe, în sărituri sacadate şi în sudoarea feţei mele. De mult am lepădat în urma mea, nu numai bundiţa dar şi pieptarul de lână...
Molizii şi brazii îşi încep încetişor sursurul de dimineaţă; prin pădurea care se trezeşte, cântă prelung un vântuleţ. învârteşte în dreapta, în stânga, îmi aduce când mai lămurit, când mai palid cântecul cocoşului, ca să-l înghită câteodată cu totul.
Ziua s'a trezit. Ici şi colo, trec deasupra zăpezii şi a gheţuşurilor perechi de sitari, puiţând, corăind; de pretutindenea se înalţă şueratul mierlelor. Vesta îmi sboară şi ea de pe mine, pe o tufă de soc oarecare. Trebue să fiu foarte aproape de cocoş. Mi se pare că niciodată nu am auzit aşa de aproape ascuţitul şi bătaia finală... Trec prin pâlcuşor de brădui, care mă izbesc în faţă, de mă arde ca pleazna de biciu.
Trebue să mă opresc o clipă să răsuflu. Cocoşul cântă neîncetat. Stau să cad de pe picioare; niciodată nu m'a obosit atât de rău vre-un cocoş. Tremur din tot trupul. Pe când mă apropiam în sărituri, atât de obositor, îmi veniră în minte vorbele unui recunoscut bun vânător de munte, pe care le spuse odată despre cocoşul din
Carpaţi şi despre vânătoarea lui: „Nu sunt un pasionat vânător de cocoşi; şi în toată viaţa mea nu cred să fi împuşcat mai mulţi de 50. Mai întâi: fiind un pătimaş al puşcăturii cu glonţ, mi-e silă să trag cu alice în o pasere atât de splendidă... apoi, în urma unui defect al urechilor mele, nu sunt în stare să apropiu şi să găsesc singur cocoşul. Dar mi se pare că nici nu e o performanţă prea bravuroasă să-l împuşti. Am o foarte slabă părere despre inteligenţa cocoşului de munte!"
S'a folosit destulă cerneală, ca să se scrie despre felul cum să tragi în cocoş: cu glonţ sau cu alice; iar despre inteligenţa cocoşului s'ar mai putea mult discuta.
Un lucru înse mi se pare neîndoelnic: Farmecul vânătoarei la cocoşi zace — vorbind pur vânătoreşte — în apropierea şi găsirea cocoşului; lucruri adese foarte grele şi anevoioase Iar de altă parte e cert că, cocoşul se împuşcă corect numai apropiindu-l, pe când roteşte în copac, sau pe pământ.
Splendida pasere, una din speciile cele mai vechi, mi se pare că e vrednică de mai multă cinste, decât să o răstoarne dela distanţă mai mare sau mai mică, folosindu-o ca o ţintă unde să-mi dovedesc îndemânarea de a trage cu glonţ.
Aşa ceva e tragere la ţintă, sport — dar nu e vânătoare.
In Rusia europeană şi în Siberia, unde se spune că abundă cocoşul, poate să fie considerată ca vânătorească şi altă metodă de a-l împuşca. Alte ţări — alte moravuri. Pentru ţara noastră însă, mi se pare că e o poruncă vânătorească, ceea ce am arătat-o mai sus.
Dar să mă întorc la cocoşul meu. In temniţa de brădui în care am ajuns, se deschide o potecuţă, călcată de vitele care păşunaseră aici vara. Mă aşez ca pe o săniuţă şi alunec dealungul ei, la vale. In felul acesta rămân cel puţin deplin acoperit de pe­ria brăduşteilor. Când mă ridic cu grije: iată, colo, la 30—40 paşi stă cocoşul pe creanga uscată a unui brad străvechiu, încărcat cu plete de muşchi albi.
Par'că e o statue de bronz. O privelişte atât de fascinatoare, ca cea care se deschidea în faţa mea, mi se pare că nu mi-a fost dat să admir, deşi de vre-o 25 de ani, an de an, fac drumul de peregrin spre locurile de bătaie. Capul puternic, gâtul gros umflat, aripile coborâte în jos caracteristic, coada răsfirată fălos în sus.
Se desprindea negru ca păcura din cerul de apus, care se lumina tot mai mult, clipă de clipă.
Un tablou, pe care nici un artist nu l-a putut reda nici când, nici nu-1 va putea reda vreodată. El nu poate fi decât văzut şi simţit în mijlocul pădurii de brad.
Scot încetinel aparatul de fotografiat şi încerc să prind cocoşul în el. Durere, nu s'a ales nimic din încercarea mea: era încă prea întunerec. In faţa frumuseţii, cât pe aici era să uit, de ce anume am apropiat eu cocoşul ăsta, cu atâta caznă.
Din revirul învecinat străbate până la mine răbufneală de împuşcătură. De acum e rândul meu.
In mijlocul unei strofe a cântecului de dragoste, pocnitura scurtă din drillingul meu, rupe firul vieţii acestui cavaler negru din codrul străvechiu de molid. Pocnitură aspră în mijlocul liniştei muntelui... pene mici, care pornesc să se legene în aer...bufnitură surdă la trunchiul bradului. Răsuflui dânc. încordarea se topeşte. Plec încet înspre cocoşul, care de acum era într'adevăr al meu. Zăcea în marginea pădurei seculare, culcat în pat moale de zăpadă, cu aripile întinse, cu capul culcat de partea dreaptă. Din cioc mai picură perle roşii, calde ca viaţa care deacum a adormit.
Ii netezesc haina de nuntă, îi mângăi trupul încă cald şi privesc, cum se netezesc încet, ele de ele, penele gâtului.... stau lângă el tăcut, în priveghiere de mort şi îl întreb în gândul meu: „Spune-mi mie, ce vedea ochiul tău negru în clipa culmei delirului cântecului tău de dragoste? Erai atât de departe de moarte şi totuşi ea îţi era atât de apropiată.
Şi iată, cum ţi-a adâncit ea ghiarele în trupul tău! S'a dus cântecul, s'a dus jocul, s'a dus rotirea mândră de mire! Iţi mulţumesc pentru dimineaţa aceasta dumnezeiască; îţi mulţumesc pentru munca aspră vânătorească prin care te-am Cucerit; îţi mulţumesc pentru icoana splendidă în care mi te-ai arătat; vreau să o păstrez în sufletul meu şi de câteori voi veni aici în munţii noştri şi voi ajunge sub bradul tău, îmi voi ridica pălăria şi mă voi gândi la tine. Iar acum, dă-mi o picătură din sângele inimei tale, pentru crenguţa de brad din pălăria mea de vânător. Tu ai plătit cu acest sânge al inimei îndrăgostite, bucuria mea tăcută!"
Intorc calea, să-mi ridic de pe unde le-am lepădat, paltonul, surtucul, vesta..

Braconieru ( în..- bătaie )
Pe timpul Regenţei merg la Gurghiu, la vânătoare de cocoşi A. S. R. Principele Nicolae şi M. S. Ex-regele Gheorghe al Greciei. Zăpadă îmbelşugată încă. Administratorul terenului iasă singur în preseara primei vânători, în o bătaie apropiată de Lăpuşna, să controleze câţi cocoşi cad în brazi. Cum se apropie: urme de om. Porunca paznicilor era dată să nu calce prin bătaie; cine să fie decât un braconier prea de tot îndrăzneţ?
Administratorul, prietenul nostru P., înaintează cu grijă. Deodată zăreşte între brazi o figură de om tupilată, care caută apoi să se ascundă după un trunchiu. In două sărituri e lângă el, cu arma în mână.
— Om străin, în ţoale nemţeşti!
— Stai! Cine eşti? Ce cauţi pe aici? îl agrăi P.
Străinul de dincolo, înţepat:
— Asta-i treaba mea. Da cine eşti domniata? Şi ce cauţi Dta pe aici?
— Mai eşti şi obraznic? Cine eşti mă... Vavilonul etc, etc.
Cel de dincolo şi mai dârz:
— Pe mine mă întrebi cine sunt? Stelele, şi etc. etc. De nu-mi spui în clipa asta ce cauţi pe aici şi cine îmi eşti... Şi puse mâna la buzunar, unde se ţin revolverele.
Amicul nostru P. întoarce intr'o clipă arma şi îi croeşte cu patul una peste tâmple, de se prăvale „braconierul" peste un buştean căzut, şi se înfundă în zăpada adunată grămadă după el.
Alte vaviloane şi „etc".
— De nu spui cine eşti te împuşc.
De sub buştean ieşi atunci glas plângător.
— Domnule te rog... eu sunt în serviciu.... de la Siguranţă... agent acoperit... de pază... Alteţa Sa, Majestatea Sa....
într'adevăr era acoperit: Şi de o vânătae sdravănă şi de zăpadă şi de hohotul de râs al prietenului nostru P.
Nu ştim dacă a doua dimineaţă au rotit cocoşii în această bătaie liniştită.