SUFLETUL CÂNELUI de : MIHAI MOSANDREI-Dec.1935

[blackcrotal]

SUFLETUL CÂNELUI
de : MIHAI MOSANDREI ; Carpatii - Decembrie 1935

N'am întâlnit până acum prea des vânătorul sau omul, care să fi trăit cât de puţin în apropierea vreunui câne, fără să bănuiască măcar că nu ar cunoaşte pe de rost, viaţa lăuntrică a tovarăşului său.
Batând coada, privindu-ne prietenos în ochi, din pornirea caldă a inimii lui ne pune cele două labe drept în piept, căutând cu botul întins chipul stăpânului, ce fără prea mult timp pentru el, îl alungă cu vorbe de ceartă.
Dacă e drept, sunt multe persoane ce iubesc cânii sincer şi fără niciun interes, şi cu multă uşurinţă din dragostea ce le poartă la dărue înţelepciuni de filozofi, sunt apoi şi altele ce se tem de câni şi-i duşmănesc.
Ii persecută fiindcă latră, fiindcă poate muşca, fiindcă zgârie şi murdăresc covoarele, nu-i pot suferii fiindca miroase a câne!(?)
Nu mai cu seamă pentru acestea scriem prezentele rânduri. Omul care urăşte şi prigoneşte supranumita jigodie, se găseşte în toate colturile de pământ, mai cu seamă necivilizat, dar în special în lumea controlorilor si conducătorilor de vehicule publice, în rândurile paznicilor, hotelierilor, restauratorilor, etc....
0 piesă strălucitoare căzută in momentul propice deseori am văzul sehimbându-i in mari îndrăgostiţi după animalul ce cu o oră mai înainte le congestio­nase creerii.
De când deschide ochii, un biet căţel trebuie luat sub oblăduirea îndrăznea­ţă a stăpânului său, şi aceasta cu atât mai mult cu cât e mai rasat, mai stângaci, deci nu ştie să se ferească de tot soiul de prigoane.
Dacă a atins numai pe cineva cu blana lui mătăsoasă şi albă, a şi comis o infracţiune la legea bunei creşteri', murdărindu-l de păr.
Dacă e singur, pedeapsa vine instantaneu, cu o lovitură de gheată în pântec.
Coada şi labele, sunt multă vreme obiecte ce trebuiesc regulat strivite de neatenţia uneori voită, a acelora ce îl privesc ca pe ultimul dobitoc al creaţiei.
Chelelăitul înfundat, ochii lui speriaţi, arată clar nedumirirea şi spaima de care e cuprins, dar totuşi inima lui fără dinte e gata a relua prietenia faţă chiar de acela uneori, ce l'a estropiat pentru toată viaţă.
După cum oamenii îl urăsc sau îl iubesc, îi atribue când o judecată ca a lor, când îl consideră drept o biată plantă ce se îndoaie fiindcă o apleci.
Poeţii şi cucoanele l'au privit ca pe un mare sentimental şi poate că nu greşeau prea mult; unii vânători drept cel mai comod aparat de găsit vâ­natul rar, — ceilalţi drept o biată vietate.
Despre sufletul cânelui, câte nu v'aşi putea povesti, dar timpul şi locul nu îngăduie asemenea lucruri, şi apoi pe d-nii vânători îi interesează mai mult cum s'ar sluji mai comod de acest suflet în urmărirea vânatului, cum
l'ar putea folosi în lecţiile dresajului zilnic.
Trecând deci peste atât de instructivele lecţia de psihologie comparată, a unor savanţi, precum: Georges Rohn, Waxweiller, Hachet-Souplet, etc., să-mi fie îngăduit la chestiunea inteligenţii atât de desbătută uneori în cercurlile profane, să citez drept concluzii, până azi puţin contrazise, acelea ale profesorului H.Souplét:
- „Cânele ca şi animalele care le urcăm la înălţimea lui în diagra­mă, e capabil de judecaţi destul de complexe, de imaginaţie etc., dar sunt fulgere psihice care odată trecute, îl lasă pentru un timp sub domnia instinc­telor. Intre această afirmaţiune şi aceea al autorilor ce-l socotesc în stare să joace cărţi în un mod neîntrerupt, să facă o împărţire, e o distanţă întreagă ce desparte un adevăr ştiinţific de o reclamă de café-concert".
Stările deci de conştiinţă ale cânelui sunt fugare, întrerupte, în vreme ce luciditatea omenească formează un lanţ de stări conştiente şi neîntrerupte.
Acelaş profesor ne mai spune că memoria fiind unul din elementele fundamentale ale inteligenţii, ea poate fi cercetată sub toate aspectele şi nuanţele ei în întreaga serie a mamiferelor superioare; sau cânele e unul printre acelea ce o au în gradul cel mai desvoltat.
Pe un prepelicar bubuitul focului, arma pe umărul stăpânului, sau uneori numai mirosul cismei de vânătoare, nu numai că îi amintesc prezenţa pădurii, a libertăţii şi a păsării ce o aduce în gura fericit, dar amintirea e atât de vie, încât îl aruncă în svârcoliri de bucurie anormale.
Pentru a completa frunzărirea acestor noţiuni de inteligenţă animalică, tot aici ar fi credem locul să spunem ceva despre instinct şi pe care mulţi savanţi îl neagă azi ca pe o vorbă născocită spre a umple un gol.
Tot aci s'ar mai putea anecdotiza toată acea curioasă viaţă câinească, atât de ambiguă, dintre lumină şi întuneric, dintre inconştient şi conştient..., dar ne-am pus drept făgaş, am spus-o la început, doar linia ce merge la profitul practic vânătoresc, fiindcă ce poate umple de mai multă mulţumire inima unui purtător de permis decât raita sportivă prin mirişti cu un prepelicar plin de tempera-ment, şi pe care singur l-a adus la disciplina menirii lui.
Un câne lăsat pradă apucăturilor lui, cine nu ştie că e o adevărată pacoste nu numai pentru vânător, dar şi pentru cei din jurul lui.
De câteori peste trei tarlale, în zilele de deschidere, n'am auzit rugăciunele desnădăjduite ale confraţilor:
- Stoooop, vin aici! Stoooop, fira-i al dracului! Stop, javră nemernică, te ucid!... şi uneori Stop, fără să ştie măcar dece, rămânea întins pe mirişte, cu ochii la soarele ce apunea.
Dacă şi-ar fi dat măcar o clipă seama cât de puţin cunoştea sufletul cânelui său acest violent vânător, dacă măcar iar fi dat prin gând că există azi şi la noi dresori, ( cam scump, e drept ) — dacă ar fi cetit un rând măcar despre cum trebuie să fie crescut şi învăţat un câne, Stop ce nu ştia decât să galopeze surd în dreapta şi stânga, ar fi luat premii în concursuri de field-trials.
Pointerul Stop, era un câine de mare putere de lucru şi elan, calităţi naturale atât de preţuite şi rare, dar nefolosibile în marele puşcaşului ageamiu, şi ce habar nu are de ce înseamnă un câne mare!
Dacă rezultatele practice sunt în majoritatea cazurilor atât de plâns în materie de dresaj, e nu numai o probă că lucrurile ce apar mai uşoare de făcut, sunt uneori cele mai grele, dar şi că de foarte multe ori nu ştim nimic din sufletului prepelicarului nostru, ce pentru prima oară îl scoatem să vâneze.
Pentru a dresa un animal, oricare ar fi el, ne trebuie un anumit temperament foarte răbdător şi calm, pe care repetările unei greşeli în loc să-l înfurie sau să-l descurajeze, trebue să-i desvolte noi energii de blândeţe. Oricât şi-ar impune cineva, trebue s'o spunem în faţă, nu poate uşor reuşi, dacă e mai cu seamă un violent sau nervos.
E apoi nevoie de timp mult la dispoziţia sa, de cunoaşterea oarecum intuitivă a mobilelor sufletului câinesc, centre esenţiale ale vieţii lui şi care se schimbă de là individ la individ, ori cât ar părea această afirmaţiune de ciudată.
Tocmai în aceasta constă arta marelui dresor în a cunoaşte ca un duhovnic sufletul elevului, şi a schimba imaginând noi metode dela animal la animal.
Zgarda de forţă, biciul, sau numai simpla voce şi frânghia legată de inelul curelii? Cozonacul, sau pivniţa de corecţie?
Iată, atâtea măsuri al căror dozaj amănunţit şi mai niciodată după acelaş tipic, aduce desăvârşitul rezultat final, ce face jumătate din valoarea unui câne.
Nu e nevoie să fi crescut generaţii de prepelicari ca să-ţi dai repede seama că sunt unele firi atavic ascultătoare, iar altele încăpăţânate, că sunt unii câni aprinşi şi nervoşi, iar alţi moi şi apatici ce nimic nu-i interesează prea mult.
Sunt în fine animale impresionabile de pur sânge ce cu o singură lovitură de cravaşe rău dată, le poţi lua patima de a mai lucra pentru zile întregi, şi suni alţii ce loviturile cele mai vârtoase nu-i conving că n'au dreptul să sugrume orătăniile curţii, sau oile ce o rup la fugă, când tocmai vânăm în plin.
Am avut animale cu un puternic spirit de imitaţie, dar lipsite de iniţiativă, după cum am avut animale curajoase, ce niciun pocnet sau spin nu le speria;
Altele însă erau timide la cel mai mic zgomot anormal, sau pod de trecut.
Sunt apoi prepelicari ce vânează până ce cad după picioare, sunt alţii oare după 2 ronturi în mirişti sărace, revin la picior.
Sunt câni mâncăcioşi, ar alţii lincavi, sunt câni pentru care balta e o adevărată comoară de jocuri sau de posibilităţi de găsit vânatul, sunt alţii ce niciodată nu se vor cufunda în apă mai sus de glezne, având chiar in faţa lor gâscanul cel mai uriaş.
Studiaţi deci firea 'cânejlui Dv., ca astfel la baza oricărei lecţiii să fie o înţelegere deplină, fiindcă numai în acest caz îl puteţi obliga să vă asculte.
E lucru ştiut, cânii prin lătrături ne comunică dorul inimii lor, după cum la fel se fac înţeleşi între ei.
Un animal închis, geme în altfel decât un altul ce sufere de o rană la picior. Când latră să-i deschidem o uşe , un câne face în altfel, decât atunci când un cerşetor intră pe poartă.
Dar gesturile... ? expresiva coadă, urechile, ochii, felul copilăros de a danţa pe picioare când în locul prietenului întâlneşte prietena... ?
Iată, deci, atâtea situaţiuni în care particularităţile unei anume fonetici-câineşti, expresiile atât de diferite ale ochilor şi urechii, demască foarte precis bogata viaţă psihică a cânelui.
Mai mult decât articubiţiunea cuvântului, modulaţiunea vocii noastre, are influenţă asupra pornirilor lui Bang, sau Nero. Tonul alintării sau vocea necăjită a stăpânului sunt foarte bine pricepute de ei.
E nevoie iarăşi să se .ştie că ordinul odată dat, el trebue să coincidă întocmai cu ceeace animalul are de făcut.
Bătaia deci e o mare inepţie atunci când e administrată înainte de a fi convinşi că prepelicarul nostru a înţeles pe deplin ceeace îi cerem se execute.
De câteori n'am fost de faţă când vânători furioşi de a nu-şi găsi prepeliţa căzută în mohorul înalt, şi uneori plin de vreji de muri, sub care pasărea zăcea fără viaţă în praful cald, se năpusteau asupra cânelui şi cu lovituri nesocotite, îl făceau ghem sub ei, strigându-i mereu: „Apporte!"
Scena se termina de obiceiu prin fuga în trei picioare a bietului animal zăpăcit sub lovituri de cismă, ce în urmă refuzând să mai caute îşi spiona delà distanţă stăpânul.
Bine-inţeles asociaţia de idei era făcută de câne între cuvântul „apporte" şi luarea unui obiect ce îl vedea, în gură; — dar bietul ducându-se la locul arătat şi negăsind nimic de adus, bătaia nu avea niciun sens.
Trebuia să i se comande mai nainte, caută!
Chiar dacă această comandă complectată cu aceia de „apporte", ar fi rămas infructuoasă fiindcă se putea întâmpla doua lucruri foarte obişnuite de altfel:
a) sau cânele nu avea destul nas spre a găsi vânatul, şi atunci faţă de o imposibilitate, orice tortură e cu atât mai absurdă;
b) sau prepeliţa era numai aripata şi fugise delà locul reperat de noi, şi în acest caz, ordinul de a căuta în un anumit loc, rămânea cu atât de absurd, prepelicarul nu putea fi vinovat deci, în niciun caz.
Se va şti că orice vânat căzut mortal sub locul puştii, e foarte anevoios de găsit chiar pentru un câne bătrân şi deprins în asemenea treburi.
Se pare că pasărea când moare, are putinţa de a micşora scăparea moleculelor mirositoare a trupului său, după cum o face şi atunci când e numai rănită.
In această privinţă sunt date numeroase teorii şi explicaţii, dar care nu e looul să le desvoltăm aici.
Dacă se mai adaogă la aceasta faptul că un prepelicar cu cât are un nas mai fin, cu atât are ma multă repulsiune sâ-l târască pe pământ, dacă mai cu scamă nu uităm că prepelicarii englezi iau direct din vânt mireasma vânatului, şi că în desişul porumbului vrejului şi mohorului, vorbă nu poate fi de mişcări de aer, atunci numai, ne putem da bine cu socoteala de ce e atât de scuzabil un câne tânăr, de rasă mai cu seamă engleză, ce nu ne găseşte prepeliţa mortal căzută.
Vom avea poate în curând ocazia să vorbim în cocoanele revistei „Carpaţii", de o rasă specială de câni aducători: retriverii şi aproape necunoscută la noi.
Vom amănunţi atunci mai mult, această interesantă chestiune.
Să baţi deci un prepelicar în asemenea împrejurări, e o pură barbarie, dovedind până unde poate merge ignoranţa vânătorului faţă de un biet animal, ce apoi prosteşte, îl acuză de încăpăţânare.
Indărătnicia există şi ea, dar e doar refuzul conştient de a executa un lucru uşor de făcut, — conştient în sensul că l'a mai făcut şi poate să-l execute.
Când bunăoară cânele e invăţat să se culce automat la distanţă, la ţignal, sau simpla ridicare a braţului, şi o prepeliţă mai grasă îi sare drept sub nas, şi îl convinge să n'o urmărească, atunci numai corecţiunca biciului îşi va avea un rol şi un efect bine constatat. Ea va trebui să fie cât se poate de aspră şi cânele culcat pe locul greşelii, mult timp.
Nu loviţi însă niciodată, nici cu pumnul şi nici cu piciorul!
E o greşală să baţi un câne fiindcă nu vrea să intre în apă, după cum e la fel de greşit să-l atingi când la comanda de vino, nu vrea să părăsească cuşca lui din cauza fricii de cravaşa.
Un os crud. sau o bucată de caşcaval, sunt mult mai la locul lor.
Dacă în majoritatea cazurilor loviturile date în timpul dresajului sunt atât de nefericite, e tocmai că în acest timp cânele nu pricepe ce voim dela el.
Cu o memorie asociativă de primul ordin, e cu unele animale de ajuns ca după ce a prins o comandă, s'o mai execute 2—3 zile dearândul, ca apoi să fim convinşi că o ştie. E însă prea mult ca de 3 ori să facă o greşală, ca apoi foarte cu greu să-l mai scoatem din ea.
Dresajul nu e decât complexul de lecţii ce au de scop îndiguirea instinctelor ancestrale pentru alte reguli ce servesc exclusiv stăpânului.
Dar instinctul nu în întregimea lui trebuieşte redus, şi tocmai pentru aceasta e aşa de grea dresarea prepelicarilor ce sunt prin excelenţă impul­sivi şi care lucrează pe marginea atavismului.
Cine se joacă pe flacăra focului, deseori se întâmplă să se aprindă. Prepelicarului i se dă voie să gonească, însă nu să se depărteze peste 200 de metri, in câmp liber. La pădure acelaş câne îşi va restrânge cheta la 30 de metri. I se va îngădui bracucului Dv. să ponteze vânatul, adică să se pregă­tească să sară, însă în momentul venit pentru destindere, i-se ordonă: Jos! Down! etc.
Totdeauna carnivorele când au apucat în gură, a fost ca să inghită prada, Medor al Dv. trebuie să v'o aducă doar si încă prea puţin strivită, cât se poate de puţin.
Bietul câne de aret, e condamnat de noi sa umble mereu pe muchia de cuţit. Iată motivul pentru care cred că dresajul cel mai solid, e acela ce se sprijină pe contra-ponderea tot instinctivă, adică: foamea, gelozia, iubirea, mânia, curajul, teama, etc. şi oare numai cunoaşterea aprofundată a cânelui şi inteligenţa dresorului, le poate bine cumpăni.
Cineva poate obliga un câne să vie la el: fie legându-i o sfoară la gât şi strigându-i: Aici!, fie arătându-i o bucată de carne şi ordonandu-i acelaşi lucru, fie după ce cunoaşte bine lecţia, pe un teren cu multe tufe, după ce i-am strigat aici!, să ne ascundem până dă de noi.
Vânând Ia porumbi, fluieraţi o singură dată cânele Dv., apoi părăsiţi locul şi ascundeţi-vâ. La prima oară va zăbovi mult ca să vă găsească, la a doua oară mai puţin, şi a 5—6 oară va veni în galop de teamă să nu vă piardă, fiindcă vă iubeşte pe deasupra oricăror desfătări ale lui fiindcă pentru Dv. vânează.
Un setter tânăr de ai mei: Lux, arăta scârbă în aportul oricărui vânat ou pene. A fost destul să-l scot toamna aceasta cu o căţea bătrână aportoiare, chiar mama lui, să-l ţin de zgardă când aruncam prepeliţa ce o aducea maică-să, ca după o a treia oară, să o ia el cu tot curajul în dinţi şi să mi-o facă...: apporte.
Cum vedeţi, instinctul pe care m'am sprijinit, a fost gelozia. Cred că orice minu­nat biciu, n'ar fi putut vreodată lucra mai cu efect, deşi fac parte din vânătorii ce consideră adusul vânatului de câne, ca ceva cu totul secundar dresajului.
Cred că o altă mare greşală a multor tineri vânători, e şi aceia de a-şi închipui că dresajul se termină într'o toamnă, sau într'un sezon, în mod definitiv. Greşală! Un prepelicar nu e confirmat în lecţii şi mai cu seamă în îndemânarea de a găsi vânatul, decât în mod normal, la vârsta de 3 ani. Numai atunci poate da tot ajutorul lui, stăpânului. Până la această vârstă e un animali oarecum nesigur, ce oricând poate comite o năsdrăvănie şi oricând lua un grav cusur.
Dresajul nu e decât o lungă muncă de şlefuire zi de zi, o muncă ce niciodată nu trebuie să capituleze in faţa oboselii sau a vânatului ce ispiteşte.
Vânătorul şi dresorul sunt două individualităţi aparte, şi atunci când în noi unul stăpâneşte pe celălalt, putem fi siguri de ce va deveni scumpul nostru Black, sau Pipo.
Dacă Mirza încă neconfirmată ne vede pierzându-ne capul şi alergând după un iepure ce fuge schilodit, cum ne mai putem noi închipui că atunci când ne va veni cheful să o culcăm lângă el în mirişte, o să ne mai asculte?
Asociaţia de idei, cât şi instinctul, intenţia noastră de a o face să priceapă că iepurele, trebuie neapărat prins cu dinţii, imediat, iată motive capitale şi care oricum le-am întoarce noi, nu se mai potrivesc cu contrazicerea noastră de mâne: down! la iepure.
Dacă ar fi văzut gonind o pasăre un prieten câne, mai mult ar fi căutat să facă la fel, Black al nostru. Pe întrecute, dacă e vorba de prins! Ce vă miră? Iată cât de limpede apar aci iarăşi: gelozia unită cu spiritul de imitaţie. Conduceţi pe acelaşi Black, cu un câne deprins ce nu mişcă la bubuitul armei, ce nu fuge după iepure şi cu atât mai mult după fulgi. Corijaţi pe loc cea mai mică neascultare şi veţi avea repede un elev cu care vă veţi putea făli.
Nici un animal mai mult decât cânele, nu ghiceşte mai precis doza de energie de care dispune stăpânul lui.
Observaţi reacţiunea lui la vânat, când ordinul îl primeşte de la un copil, de la o femee, sau de la un bărbatj apoi daţi-i şi Dv. porunca.
Cânii de rasă engleză, sunt în general mult mai greu de dresat şi stăpânit decât continentalii. Dacă scoţi liberi şi pe aceiaşi mirişte doi căţălandri cu dresajul teoretic perfect învăţat, e aproape sigur că în o zi numai, va uita toate lecţiile cu atâta răbdare date, 2—3 luni înainte.
Gelozia poate totul strica, după cum prin ea se poate uşor învăţa o lecţie.
In primul an de vânat e bine să fim cât mai prudent cu darea de note,
mai cu seamă în ceeace priveşte nasul. Un câne care are miros mai slab, dar care e mai inteligent şi ştie sa se folosească de el, va părea în totdeauna superior altuia cu un nas superior, dar începător în ale vânătoarei.
Deşi cred că nu sunt mulţi amatori care să iubească ca mine cânele, ştiu totuş, nu numai prin cele constatate prin mine, dar şi prin cele aflate dela dresori cu renume mondial, că a dresa un prepelicar şi al pune perfect la punct, fără o singură lovitură de cravaşe, e o simplă şi sfruntată ipocrizie; mai cu seamă cu unele caractere nesimţitoare de braci, sau pointeri nu prea puri sânge.
Dar e deasemenea o mare greşală să te foloseşti toată vremea de biciu, ce de cele mai multe ori strica in loc să îndrepte, în toate cazurile descreditează o pedeapsă ce e un maxim.
Vă întreb după ce aţi bătut crunt un câne, odată, de două ori, şi animalul se încăpăţânează să repete neascultarea, ce vă mai rămâne pentru al corija altceva decât demisia din rolul de dresor, sau reformarea animalului? La aceste situaţiuni n'a ajuns niciodată cravaşele re­putate.
Mi-a fost dat să văd, e drept, mai cu seamă printre ţărani din aceia ce după chemarea cânelui somată de trei ori, au luat pur şi simplu flinta la ochi, şi au tras.
Când bietul animal nu a rămas mort pe loc, a căpătat o groază de puşcă încât luni de zile a rămas nefolosibil, apoi alte luni a vânat la depărtări telescopice de stăpân; cei numai puţin piscati de alice, şi-au dus năravul alergării mai departe.
Cu această metodă, barbară şi stupidă, fiind că nu ajunge să facă pe câne să vadă de unde vine răul, n'am văzut până în prezent niciun prepelicar pus la punct.
Doza biciuştei trebue cântărită după rasă, dar mai cu seamă după firea elevului nostru.
Cânele, oricare ar fi el, e în general un impulsiv, un nesăţios de viaţă, un sentimental, un voluptos al ei, dar şi un mare îndrăgostit de stăpânul lui, pe care doreşte cu toată sinceritatea sufletului simplu, să-l servească. Dacă se întâmplă de cele mai multe ori să-l supere, e fiindcă, credeţi-mă, de cele mai multe ori nu i-a înţeles gândul.

[pipabh]

, 1o***