Politica vânatului migrator în Europa
de: A. M. Comsia, Montreal, Canada
( ultima parte )
SITARUL.
Superspecializat în exigenţele vieţii şi cu o dietă îngustă, care ii leagă pe viaţă şi moarte de râmaccomună. Structura craniului, ciocul lung, sensibil,c al cărui profil e întocmit pentru sondarea solului, — subliniază foarte bine această legătură. Ochiicsăi mari denotă, că e o pasere mai mult crepusculară şi nocturnă. Aşa e şi râma. Asociaţia bioticăcîntre ambele vietăţi e tot aşa de puternică, cum ecbunăoară cea dintre găina urogală şi frunza coniferului, care îi constituie aproape singura hrană în timpul iernii. Unde lipseşte masivul de răşinoase, acolo lipseşte şi urogalul, iar unde nu e râmă, nu cuibăreşte nici sitarii , ori cât de deasă ar fi dealtfel pădurea.
Să ne oprim o clipă la importanta creatură, ce se numeşte râmă. Dacă din întâmplare eşti pescar cu undita, e de prisos să mai amintesc, că nu o găseşti pretutindeni. E absentă bunăoară în solul mlaştinei. turbăriei şi în soluri de anumite structuri sau compoziţii chimice.
E sporadică în nisipuri, dar se află din belşug în cele fertile, lutoase, umede şi moderat cohesive. cu condiţia ca ele să nu conţină prea mult acid huinic.
Cu un cuvânt, natura chimică şi fizică, a solului e factorul decisiv pentru abundenţa râmei.
Nutrimentul ei constă din substanţe vegetale şi animale în descompunere. Le înghite împreună cu pâmânt, pe care îl elimineazâ apoi după absorbirea materiilor nutritive. Ejecţiunile de pământ le vezi de-altfel în jurul gâurei sale. Acele substanţe din cari se hrăneşte râma. formează tocmai pătura solului ce se numeşte humă şi care e un element foarte important pentru fertilizarea locului, prin faptul, că măreşte porozitatea solului, capacitatea de-a conţine apă, căldura lui, etc.
lată seria de nexuri: humă — râme — sitar. In jurul acestei axe se învârte complexul problemei. K. Bassalik („Zeitschrift fiir Gâhrungskunde". 1913), a constatat, că râmele sunt în stare de-a consuma 6—700 kg. de frunze per hectar, în decursul unui sezon, într'o păldure de fag. Ele întorc anual 1/6—1/7-a parte a stratului de materii vegetale căzute. Astfel sfredelind şi frământând solul, promovează formarea humei, lucru de mare însemnătate pentru producţia de plante. Bassalik a estimat cca. 60.000 de râme, la. ha. într'o pădure de foioase, ceea ce ar face cam şase piese la metru pătrat.
In livezi şi in alte locuri fertile, numărul lor o relativ şi mai mare. Ca hrană animală, ce face parte din dieta multor paseri, râma e de primul rang, atât din punct de vedere al substanţelor nutritive, pe cari le conţine, cât şi al masei ce o dă.
Hrana principală a sitarului e râma, iar cea accesorie constă din insecte, larve, viermi, melci, etc. precum şi din vegetale.
Proporţia între nutrimentul de bază şi cel accesoriu, variază — fireşte — după anotimp, ca fiind lin funcţie de prezenţa materiilor.
La data sosirei, in Martie, insecte nu prea sunt, deci cantitatea volumetrică a dietei sale o va face pe 90 ori 9 % râma. Vara iarasi, aceasi raţiune va scădea in proporţie, însă nu prea mult.
Considerând hrana anului întreg, se poate spune că nutrimentul sitarului adult îl dă pe 80 % râma, iar pentru pui acest procent probabil că e şi mai mare. Unii zoologi englezi merg şi mai departe, urcând acest index chiar la 97 % ceea ce insă pare mul.t prea exagerat.
In virtutea acestor elemente, sitarul nu se va decide să-şi pună cuibul într'un loc lipsit — sau sărac de râme. Acolo nici el nu se satură, necum puii. Dar numai abundenţa acestei hrane, în sine nu e un factor suficient. Pe lângă garanţia adăpostului vegetal, structura softului în punctul ales pentru cuibărit trebue să fie aşa, încât sfredelirea după râme să nu devină dificilă, sau — în anumite împrejurări — chiar imposibilă. Livada, ori câmpul, bunăoară, — cu toate că ar da eventual mai multe râme decât pădurea, nu oferă deloc asemenea chezăşii. Ambele peisaje sunt pe măsură prea mare expuse extremelor climatice. E de-ajuns o scurtă secetă şi râma nu mai iese nici noaptea la suprafaţă, ci se retrage din stratul uscat spre afunzimi inaccesibile ciocului sitarului. Orientarea acestuia trebue să fie deci spre un peisaj, ce nu comportă astfel de riscuri, iar acela e pădurea, ca fiind in cel mai mare grad pusă la adăpost de oscilaţiuni de temperatură. Solul ei e pururea umed şi moale, ceea ce înseamnă râme la dispoziţie în orice moment, plus munca mai uşoară pentru achiziţionarea lor.
Cu toate acestea, diferenţa între pădure şi pădure poate fi foarte mare, în ceea ce priveşte condiţiile de trai, după cum am indicat-o în „bilanţul Istoric".
Cea de pini, de pe nisipuri, spre pildă, nu poate fi aleasă. E mult prea săracă în râme. Insuficienţa de hrană — drept lege — implică o subnormală fertilitate a paserei, şi ca urmare un spor slab.
Şesurile nisipoase din Nordul Germaniei sunt bogate în pini, dar sărace în sitari cuibăreţi.
Pădurea de molift ori de brad e bună, iar optimul îl dă cea mixtă, bogată în esenţe foioase şi in subarboret. Frunzele căzute nu numai că conservă umiditatea solului, dar ameliorează huma şi sporesc astfel cantitatea râmelor. Pe de altă parte cu zgomotul lor avertizează sitarul de apropierea duşmanilor, ceea ce îi dă simţul comfortabil al siguranţei. Subarboretul iarăşi augmentează protecţia paserei, umiditatea şi bunătatea solului, şi în plus cantitatea şi varietatea altor vietăţi din microfaună. Intr-un atare loc, subt o tufă, în apropierea unui mic luminiş şi a unei băltoace ori părăiaş (pentru a-şi putea clăti din când în când ciocul de pământ sau de cleiul râmelor, lucru necesar la sfredelire), îşi va face cuibul primitiv sitarul.
Pentru clarificarea unor lucruri trebue sa fac o mică paranteză. Sitarul posedă un metabolism extraordinar de rapid, drept acea e foarte lacom şi nu poate persista timp mai îndelungat fără hrană in contrast cu alte spete — ca de ex. cioara, vulturii, etc. — de metabolism încet ei capabile de-a posti zile dearândul.
Un scurt îngheţ, în locul de staţionare, şi buclucul e gata. Râma dispare, ciocul nu mai poate străpunge solul, iar sitarul rămâne dintr'odată limitat la hrana accesorie.
Dar cu aceste materii devenii o în parte sporadice — organismul său extrem de asimilativ, nu o poate duce decât vreme foarte scurtă, astfel fuge în locuri neafectate. O ştie aceasta orice vânător. In Anglia de ex. adeseori nălvâlesc sitarii din cauza arătată la malul marii, unde apoi sunt siliţi a se hrăni cu moluşte, crustacee şi vegetale. O fac pentru moment, insă dacă vremea nepriel-nică stăruieşte, ei cad victima foametei, organismul slăbeşte, aşa că populaţia umană de acolo de multe ori îi ucide cu beţele.
Aşadar, această sălbătăciune trebue să aibă în staţiunea de cuibărit mai presus de toate multe râme. După ieşirea din găoace, puii părăsesc cuibul şi din acest moment începe strădania părinţilor ca să-i sature. Râma e moale şi uşor digestibilă, în contrast cu insectele chitinoase (dacă examinezi stomacul sitarului,foarte adeseori găseşti numai pământ şiresturi de insecte ) drept indiciu că râma cărnoasă, — care a conţinut acel pământ — a fost deja absorbită!.
In faza primă a desvoltării, puiul consumă zilnic o masă de hrană ce întrece greutatea copului său, dar pe care numai insectele uşoare cu greu o pot da, şi astfel vine râma într'ajutor.
Ea trebue servită de către părinţi, deoarece ciocul puiului e încă departe de-a fi o sculă de sondaj.
Odată, cu mulţi ani ăn urmă, un ţăran mi-a adus un puiu de sitar, a cărui etate nu putea fi mai mare decât opt până la zece zile.
Cu aceasta ocazie m'am convins cât de lacomă e o atare fiinţă. Consuma cincisprezece râme una după alta, iar după o oră era din nou flămând. Ţinând seama de faptul, că puiul de sitar cântăreşte în a şasea zi cea. 70 de grame putem încerca socoteala hranei zilnice a familiei.
La aceasta etate fragedă el va necesita o masă, probabil de 100 gr., din care să zicem 85 gr. o dau râmele, restul alte vietăţi mici. Aceasta ar corespunde cu patruzeci de râme, deci, pentru patru pui, 160 de râme.
Mai trebue adausă aici raţia mamei (presupunând că tatăl e negligent), care face cel puţin şaizeci de râme, deci total, 220. Să presupunem, că din douăzeci şi patru de ore, cel puţin jumătate sunt dedicate muncii pentru hrană, ceeace înseamnă că sitarul bătrân trebue să procure, pentru sine şi pentru progenitură, optsprezece râme pe ora de lucru.
Problema ce vine acum e căutarea, găsirea şi apoi scoaterea lor. Pe inserat, ori în zori de zi, e mai uşor, deoarece râma iese la suprafaţă, la fel şi după o ploaie peste zi apar o seamă.
Puii însă trebue serviţi din greu, chiar şi în decursul lungii zile de vară; deci tocmai la ore când râma e în pământ. Sondarea costa timp şi muncă. Trebue sfredelite multe găuri până ce agoniseşte una. Acum, dacă solul pădurii ar conţine foarte puţine râme (să zicem la zece metri pătraţi una!), aşa că mama ar pierde un sfert de oră cu găsirea şi scoaterea uneia, această împrejurare ar duce la subnutriţia şi periclitarea puilor.
Altceva e sitarul adult, fără pui. In zece minute el poate zbura seara in livada vecină, la zece kilometri depărtare, întorcându-se iarăşi în zori de zi la adăpostul pădurii.
Am încercat de-a imagina mai în detaliu lucrurile, ceea-ce cred că îmi va sprijini teza ce urmează.
Subt prizma atâtor necesităţi biologice, e de înţeles că, bunăoară pădurea „civilizată" din Germania, în genere caracterizabiilă prin monocultură, lipsa tufelor şi tufarilor neagreabili silviculturii de acolo, exploatarea furnzişului căzut, — nu mai poate oferi sitarului un sălaş bun pentru cuibărit. Calitatea ei în a produce paserea, a scăzut simţitor, aşa că numărul cuiburilor la unitatea de suprafaţă, azi e departe de ceea ce a fost odinioară, când pădurea avea un aspect natural şi o altă compoziţie de esenţe.
Să cumpănim acum posibilităţile Europei cu privire la producţia acestui vânat, întâi din punctul de vedere al întinderei sălaşului pentru cuibărit, iar apoi din al calităţii lui. Prezenta suprafaţă pâduroasă face cca. 32% din suprafaţa conti-nentului.
Din această cotă însă nu e fiecare palmă de loc de facto subt pădure, deoarece în acest procent sunt cuprinse şi poienile, golurile de munte, etc. aşa că în realitate pătura pădurei europene cu greu va fi mai mare decât 21% ad totum. România de ex. are 24.5% suprafaţă păduroasă, dar de fapt numai 21% subt arbori. Distribuţia pe ţări variază: Suedia, Uniunea Sovietelor şi Finlanda, bunăoară, sunt bogate în păduri, alte ţări au exact numai cât le trebue; pe când o a treia categorie — datorită defrişărilor — sunt sărace (Anglia, Spania, Olanda, Belgia, Italia, etc). Intrebarea este ce anume schimbări se vor ivi în viitor în indexul global (32%) al pădurei continentale?
Răspunsul nu e greu şi nu poate fi altul decât că. in anumite zone geografice, pădurea de azi nu mai poate fi redusă fără compromiterea intereselor vitale agricole şi fără împuţinarea consumului de lemn. Câmpul are nevoe de pădure, cel puţin in cele mai multe regiuni.
Codrul e „tatăl" apei, conservă umiditatea, scuteşte solul de uscare, ridică nivelul apei din sol, echilibrează temperatura prin evaporarea frunzelor (un arbore eliberează zilnic 70 l. de apă), etc In Anglia. Belgia. Olanda, cu o suprafaţă forestieră relativ mică, şi-au putut permite luxul defrişării, in favoarea câmpului, deoarece climatul lor e pe deaîntregul determinat de Oceanul Atlantic, care le dă ploaie indestulătoare.
Pe de altă parte posedând colonii, îşi aduc lemnul de acolo pe calea eftină a apei. Cu toate acestea chiar nici în atari ţări nu mai e vorba azi de o mai departe reducere a pădurei, ci de o lărgire a ei. Dar sunt o seamă de state între cari şi România, neprivilegiate de astfel de factori, a căror climă e continentală (puţin sau deloc dominată de mări), şi a căror consum de lemn cere menţinerea ori augmentarea pădurilor prezente, întrebarea e: ce schimbări va aduce viitorul în situaţia pădurilor din zona nordică, ce cade deasupra gradului latitudinal 55 (aproape de Moscova), în special e vorba de cele din Suedia, Finlanda şi Uniunea Sovietelor, cari toate împreună constitue o formidabilă pepinieră de sitari?
In primele două ţări e de aşteptat o şi mai departe reducţie în decursul secolului prezent. La fel şi în Nordul Rusiei va fi transformată — pe măsura developării comunicaţiilor o parte a codrilor, în câmp, dar cu deosebirea că acest stat, deşi taie la miază noapte, este urgent constrâns sa creeze păduri noui în jumătatea sa sudică, ce cade subt latitudinea 55, unde o reclamă împrejurările. Ucraina şi o seamă de districte din regiunea fertilă a stepei, sunt de tot flămânde după păduri. Acest mare grânar de cereale sufere teribil de vânturile nond vestice, producătoare de secetă şi frig, iar pentru atenuarea acestor adversităţi, in interesul agricol, pe de altă parte din considenaţiunile lipsei de lemn, politica forestieră a ţărei e orientată spre împădurirea zonei menţionate. Similare situaţii dăinuesc în Basarabia, lipsită de arbori şi în multe alte regiuni de şes din România, unde o procedură identică se impune.
Judecând lucrurile după criteriile de sus, concluzia e că suprafaţa prezentă a pădurii europene, în genere nu va suferi reduceri în viitor, iar ca urmare lărgimea locului de cuibărit al sitarului de azi, va rămânea stabilă. El e mai norocos decât prepeliţa, interesele lui fiind congruente cu ale omului.
Să cercetăm şi probabilităţile calităţii pădurii viitoare, ca factor ce ar putea spori numărul cuiburilor la aceiaşi unitate de suprafaţă. Doctrina super silviculturei pornită din şi aplicată mai intâi în Germania, a dat faliment parţial. Natura nu se lasă sugrumată peste o anumită limită, fără a reacţiona neplăcut. Germania a plătit-o scump, prin devaluarea solului său forestier şi ca urmare a scăderei calităţii lemnului, precum şi a cantităţii produse la hectar. A mai plătit-o prin invocarea uriaşelor plăgi de insecte, iar nu în ultima instanţă prin regresul calitativ şi cantitativ al altor sălbătăciuni. O seamă de ţări au renunţat din fericire a copia ad literam şablonul superpădurei, iar azi se poate spune, că punctul culminant al acelui experiment a trecut, fără nici o şansă de revenire. Chiar în Germania s'a înrădăcinat o linie nouă, acea a pădurei mai naturale, mixte (unde împrejurările permit), cu subarboret lufos, şi cu tendinţa de-a se elimina exploatarea frunzişului căzut, pentru aşternut in grajd. Masivul curat de răşinoase va deveni împestriţat cu pâlcuri de esenţe foioase, ce vor gunoi locul cu frunzele căzute, vor ameliora solul imprejurimei, vor conţine tufe şi tufari, cu un cuvânt apă bună la moara sitarului.
In Europa răsăriteană e drept că e încă in floare păscutul abuziv, în păduri, care la fel contribue la multe rele, în producţia lemnului, in developarea faunei cinegetice şi în alte direcţii. Dar cu creşterea cifrei umane, iar simultan cu intensificarea agriculturii, se va reduce treptat şi această calamitate. Iată că şi în cazul de faţă, interesele omului sunt paralel cu ale paserei.
Combinând laolaltă ambele socoteli (suprafaţa calitatea sălaşului de cuibărit), se poate nădăjdui că sitarul de mâine va avea zile chiar mai bune decât cel de azi, „dacă" ! . . . . dacă şi factorul cinegetic va contribui, cât de puţin, cu o mai inteligentă apucare a măsurilor restrictive, conform cerinţelor speţei, care şi aşa nu grevează buzunarul vânătorului cu cheltuieli adiţionale. Totul ce pretinde acest vânat este doar o echitabilă ajustare in ambele direcţii — a opreliştei, o reacţionare a recoltei; şi unele mici atenţiuni protective, cari de-altfel merg deavalma cu cele preconizate pentru alte paseri. In scurt, principiul economisirei! A-l vânatului anti-biologic, — cum se face azi, — e trist şi nici într'un chip justificabil.
Indic aici numai cele mai esenţiale momente, cari pledează contra vânătoarei primăvara şi cari nu necesită mult comentar:
1. Amorfismul speţei e atât de perfect, încât numai prin disecare anatomică poţi identifica sexele;
2. Dintr'o sută de sitari puşcaţi primăvara cu bătaie, sau de la picior, numărul femelelor poate să se urce până la 45—47 (ceea-ce e un indiciu că proporţia sexelor în anotimpul sosirei e 100 femele, faţă de 106—122 barbătuşi! iar la pândă pot cădea 30, sau chiar şi mai bine, din sexul producător de ouă (deci consumare de capital!);
3. In multe regiuni, în anii prielnici, sitarii încep a oua deja pe la sfârşitul lui Martie (cei rămaşi peste iarnă în Anglia, chiar la începutul acestei luni!). Să nu se uite, că găina nu e fixată de cuib înaintea inchederei garniturei de ouă;
4. Speţa e de un potenţial reproductiv destul de mic, ceea ce pretinde o cât mai raţională economisire din partea vânătorimei. Cred, că e suficient atât, socotelile şi le va face cetitorul.
E un mare ghinion pe capul paserei, că vânătoarea de primăvară — îndeobşte pânda — e atât de poetizată şi propagandizată, încât a trecut in sângele masei cinegetice europene. Omul, deşi vede clar injustiţia adusă sitarului, caută jenat după scuze moi şi mângâietoare, lăsând prea bucuros soluţionarea în cârca generaţiilor de mâine. Consiliul Internaţional de Vânătoare, — care de altfel crede, că prin pânda de primăvară găina e destul de bine pusă la adăpost, —. a lansat acum trei ani ideea eliminărei bătăilor în epoca sosirei, un compromis la jumătaeta drumului.
Ungaria s'a şi grăbit a pune în aplicare măsura; dar văzând că celelalte ţări nu procedează la fel, s'a găsit pe dreptul silită a anula decretul. Cam ciudată, această chestie a consimţimintelor internaţionale! O dovadă a nestabilitâţii lor a dat-o Italia, care nu de mult tradusese pentru prima oară în fapt regle-mentarea parţială a prinderei în masa a migratoarelor în decursul primăveri dar care scuzându-se prin aplicarea sancţiunilor, a anulat târgul în toamna trecută.
Crearea de refugii numai pentru sitar e impracticabilă şi nerentabilă, deoarece ele ar paraliza exploatarea altor speţe, cari ocupă peisajul de cuibărit al lui, pe de altă parte, fiind vorba aici de o pasere a cărei densitate e foarte mică, mecanismul refugiului ar fi prea puţin eficient şi prea costisitor.
VÂNATUL AQUATIC.
Mulţimea speţelor, ce aparţin acestei categorii nu permite a ne ocupa cu fiecare in parte. E deajuns însă dacă urmărim numai problemele raţei mari (Anas boschas), care posedă cea mai largă distribuţie geografică, e cea mai numeroasă şi cea mai populară ca obiect de vânătoare. Pe de altă parte, din măsurile menite conservari sale, fără îndoială beneficiază şi majoritatea celorlalte soiuri.
Pentru ca aquaticele să poată exista şi să-şi crească puii cu succes, au şi ele nevoe de anumite condiţii ecologice. Nu contează numai întinderea complexului apelor, cât mai cu seamă calitatea lor.
De multe ori vezi bălţi mari, dar goale, cari ìtì imprimă concluzia, că raţele ar fi în dispariţie, datorită vânătoarei. In realitate acele bălţi au vre-un cusur ce le face neatractive sau nelocuibile, aşa că vânatul aquario e silit a se concentra in alte regiuni cu sălaşuri bune. Cât de mare e diferenţa între baltă şi baltă în privinţa abundenţei aquaticelor am experimentat-o prea adeseori în zona de agriculturală (preria) din Canada apuseană, precum şi în regiunea păduroasă, care o hotărăşte spre Nord. Acest formidabil colţ de ţară, produce majoritatea masei de raţe a întregei Americi de Nord, unde recota anuală se mişcă între opt şi douăzeci de milioane de piese, după cât de bun e anul. Bătător la ochi este că balta cutare arată mai multe raţe decât vecina sa ,de aceiaşi mărime.
0 cercetare mai de aproape însă te lămureşte asupra cauzelor. Prima e caracterizată prin apă bună, clară, cu scurgere ce o ţine primenită. Afunzimea ei nu trece de doi metri, aşa că plantele subaquatice înrădăcinate în solul fertil, hitos, dela fundul apei, — datorită penetrarii luminei solare, — pot creşte până la oglinda bălţii. Altele iarăşi continuă a creşte în aer, formând stuful. Nivelul apei e pururea constant, — ceea-ce e important pentru stabilitatea florei şi pentru siguranţa cuiburilor, — iar pe lângă asta e împodobit cu frunzele şi florie diferitelor plante inotătoare. Spre ţărmure se înalţă o pădure de trestiş, făcând un cordon împestriţat cu mici ochiuri de apă. Litoralul nu e precipitat, ci se înalţă uşor dela marginea apei şi trece, după oareşicare distanţă, în peisajul uscat. In această zonă tradiţională (de o lăţime de peste cincizeci de metri), ce înconjură balta, calci pe pământ moale, umed; iar rogozul, pipirigul, etc. sunt abundente şi te bat până la genunchi. In atari condiţii nu e de mirat dacă balta e capabilă de-a hrăni şi produce multe raţe pe fiecare hectar de apă. Nutrimentul variat — vegetal şi animal —. e îmbelşugat. Scut contra duşmanilor şi adăpost împotriva adversităţilor atmosferice oferă pătura de plante. Raţa poate păşi fără efort la ţărmuri, care îi dă o zonă îndestulătoare pentru ascunderea cuibului din Martie, între rogoazele rămase de anul trecut. Pe lângă toate, balta aceasta prielnică mai arată o seamă de mici insule şi peninsule nude, cu nisip şi lut, tot atâtea puncte excelente pentru odihnă şi curăţarea penajului. Acest tip de baltă e raiul raţelor, iar în primul rând al celor
nescafandre. ,
La vre-o câţiva chilometri găseşti balta, pe care o vom numi „de mâna a doua". Tabloul aici e altul . Apă afundă, neclară, stătătoare, fără scurgere o guşti.... nu ţi-se pare bună; verosimil e în mare măsură alcalină. Datorită afunzimei şi unei specifice compoziţii chimice, flora subaquatică şi cea notătoare e foarte redusă ca speţă; deci o mai mică variaţie de hrană. Prin faptul, că nivelul apei creşte simţitor în vremuri ploioase şi scade de asemenea la secetă, vegetaţia .subaquatică are mult de suferit, iar nu mai puţine cuiburile din apropierea ţărmului. Trestişul e slab. Litoralul e râpos şi la un pas dela marginea apei se începe o pădure de brazi sau o păşune de vite. Nici un petec de rogoaze, sau alte ierbării de mlaştină, — în jurul corpului de apă, nici o insulă de nisip. Aceasta e balta cu raţe puţine, care — deşi oferă ceva hrană şi un adăpost sărăcăcios, — ca potenţial de cuibărit, e zero. Raţele o vizitează ca pe un loc de popas în drum, dar nu cu gândul de-a se stabili. Ca număr preponderează raţele scafandre.
Fiindcă a fost vorba de două categorii mari de rate, doresc a lămuri unele deosebiri biologice.
Seria europeană a nescafandrelor cuprinde anatinele: Anas boschas, querquedula, streptera, creeca, penelope, acuta, clypeata, sponsa, etc. (terminologia română fiind vagă şi nestandardizată, sunt nevoit de-a mă ţine de cea ştiinţifică!). Hrana lor e 60—90 % vegetală (raţa mare: 90 % ) , restul de origine animalică. Graţie anumitei structuri anatomice a corpului, aceste raţe nu plutesc afund în apă. Pe de altă parte picioarele sunt mici şi plasate mai aproape de piept, iar aripile relativ mari.
Aceste împrejurări îngreuiază scufundarea subt nivelul apei, de aceea sunt limitate a-şi achiziţiona hrana de pe luciu, sau prin aducerea corpului în poziţie verticală — cel mult dela o adâncime do 50—60 cm. In schimb sunt zburătoare bune şi se mişcă mai uşor şi pe uscat, aşa că îşi pot complecta peste noapte hrana, cu vegetale neaparţinătoare locurilor aquatice. E deci uşor de înţeles, că optimul ecologic al lor e în spre balta neafundâ şi cu o floră cât mai bogată.
Grupul raţelor scafandre europene constă din Heralda hiemalis şi din seria fuligulelor: Fuligula fuligula, ferina, nyroca, marila, clangula. Hrana lor e compusă tocmai invers: din 60—90 % substanţe animale, restul din vegetale (excepţia o face Fuligula ferina şi Fuligula nyroca, a căror dietă e jumătate vegetală, jumătate animală).
Corpul lor stă mai afundat în apă, aripile sunt relativ mai mici, gâtul mai
scurt, iar picioarele mari şi situate aproape de coadă. Această structură sporeşte technica înotului şi a penetrărei afunzimilor până la 5—6 m. Ca urmare, — în privinţa eficienţei de-a exploata o apă, — ele sunt in avantaj faţă de cele nescafandre. In schimb sunt zburătoare mai slabe, şi cu totul nătânge pedestre pe locul uscat, pe care dealtfel nici nu-l caută bucuros. Dar cu toate acestea chiar nici ele nu au prea mult de aşteptat dela o baltă săracă în vegetaţie, deoarece bogăţia faunei aquatice e în funcţie de cantitatea şi varietatea plantelor prezente.
Am văzut o schiţare sumară a bălţii bune şi a celei slabe, ca atractivitate şi utilitate pentru vânatul aquatic. Mulţi alţi factori mai pot juca un rol determinant în randamentul acestui sălaş, ca: solul, clima, fehiî apei, poziţia bălţii, populaţiunea de peşti vegetariani (competitorii raţelor), exploatarea industrială a plantelor, păscutul zonei litorale de către animalele domestice, arderea acestei zone !a timp impropriu, etc. Unii factori decid cantitatea şi varietatea florei asociate. Varietatea e importantă pentru motivul că unele plante sunt excelente ca hrană, dar slabe ca adăpost şi viceversa. Iarăşi, o seamă din ele oferă hrană în decursul anului întreg, pe când altele numai în anume anotimpuri. Cât de largă e dieta raţei mari de ex., au sco-o la iveală
amplele cercetări americane, făcute în diferite anotimpuri. Din examinarea a 1725 de guşi şi stomacuri, s'a constatat că speţa a consumat nu mai puţin de cât 253 de soiuri de plante aquatice şi neaquatice (frunzele, seminţele, cotoarele, .rădăcinile lor), şi 235 diferite animale (crustacee, moluşte, insecte,
viermi, amfihii, reptile, peşti, etc). Din flora locurilor aquatice, aproximativ patruzeci şi cinci de speţe sunt de prima importanţă pentru raţe. Când renunţ cu aceasta ocazie la enumerarea terminologică a lor, sunt sigur de gratitudinea cititorului. Din acelea unele trăiesc subt ori pe nivelul apei, altele în jurul
ţărimuirelui (atât în apă. cât şi in solul roghinos), iar o a treia categorie numai pe solul umed din împrejurul bălţii. Cu toate că pretenţiile ecologice ale acelor plante nu sunt totdeauna identice, în multe cazuri se poate încuraja propagarea unora sau altora, prin măsuri corespunzătoare.
Datorită creşterei populaţiunei umane şi extinderei agriculturei, în Europa a scăzut foarte mult numărul sălaşurilor bune. Intre regiunile mai importante, ca producţie, şi rămase până în timpul de faţă, s'ar putea înşira (cuprinzând toate speţele de raţe!): Nordul Uniunei Sovietice, Finlanda, Scandinavia. Dunărea die Jos, gurile Volgei, ţările Baltice, o parte a râului Pripiel, precum şi unele regiuni din Polonia şi Prusia Orientală. In restul continentului, în locul bălţilor mari de odinioară azi joacă iepurele, iar majoritatea bălţilor rămase a suferit devaluare, aşa că ele deşi contează ceva ca staţiuni de tranzit, valoarea lor ca sălaş pentru cuibărit s'a micşorat. Drenajul pe scară întinsă continuă încă, o vedem mai cu seamă în Italia, Germania şi în alte părţi ale Occidentului. Când şi unde se v-a opri, e greu de profetizat. Insă un lucru e sigur, şi anume, că uscarea suprafe-ţelor de apă nu întotdeauna e profilabilă, mai cu seamă acolo nu, unde .solul bălţii sau al mlaştinei e cu totul inferior pentru a fi utilizabil în agricultură.
In afară de asta în o seamă de regiuni cu climă secetoasă, sau cu soluri de anumite structuri, o exagerată convertire a bălţilor reduce umiditatea şi scade nivelul apei din pământul imprejurimei. Ambii factori sunt desavamtajoşi intereselor agricole. America a făcut experienţe foarte neplăcute. în această direcţie, aşa că azi în multe locuri, şi cu enorme cheltuieli, se procedează la crearea artificială de bălţi şi lacuri.
Atari criterii fără îndoială vor impune şi majorităţii regiunilor europene un oareşicare regim de conservare a apei, dela care punct încolo interesul omului apoi merge împreună pe acelaşi drum cu al raţei sălbatice; astfel că principiul: „fii un vecin bun", va putea deveni realitate.
Marea problemă acum e: cari sunt căile proprii de-a spori vânatul aquatic? Măsurile negative, cari cuprind controlul vânătoarei şi controlul anumitori factori adverşi creaţi de om, sunt necesare, ideea lor de bază fiind economisirea stocului de prăsilă. Am văzut că pentru prepeliţă prea puţin se mai poate face în afară de asta. Am văzut că, pentru sitar, aplicarea lor e în totul de făcut, deoarece partea pozitivă şi aşa o execută gospodăria cinegetică generală, precum şi viitoarea politică silviculturală. Situaţia insă e cu totul alta în privinţa vânatului aquatic. Aici se îmbie un mult mai vast domeniu de activitate gospodărească. Suprafeţele de apă devenite improductive, ba chiar goale, sunt un puternic indiciu, că populaţiunea de raţie a Europei se poate dubla ori tripla. Numai metodele restrictive aici nu duc la liman, chiar nici dacă aplicarea lor calitativă! ar fi de 100% , cum deloc nu e cazul acolo.
Ele nu produc raţe. Iar pe lângă o producţie în descreştere şi un consum as-cendent, asigurarea unei recolte mai mari şi susţinute evident că nu poate avea loc decât prin o substanţială doză de pozitivism.
Omul trebue să dea o mână de ajutor naturei, mai cu seamă când şi unde adjustările sălaşului raţei deloc nu sunt contrare intereselor obşteşti. Cum balta ori mlaştina nu produce grâu, nici brazi, interferenţele plugarului ori ale silvicultorului, precum şi interesele lor, sunt aproape disparente în atari locuri. O împrejurare ce dă vânătorului gospodar multă mână liberă de-a opera după plac, acele suprafeţe şi de-a le achiziţiona, într-o formă sau alta, relativ ieftin. Pe de altă parte ele adăpostind numai categoria vânatului migrator, in cea mai mare parte a anului, coliziunea de interese cu speţele sedentare, aici e cu totul minimală.
Astfel stând lucrurile, tocmai aceste tipuri de peisaje îngăduie, într'o mare măsură, aplicarea mijloacelor productive. In cadrul lor se înţelege:
1. Gospodărirea şi consecvent ameliorarea sălaşurilor prezente (dar deva-luate!) prin menţinerea nivelului apei, încurajarea vegetaţiei bune ca hrana
şi adăpost, eventual complectarea ei cu varietăţi ce lipsesc, eliminarea păscutului în zona litorală, care poate fi un potenţial de cuibărit, controlul duşmanilor naturali, controlul focurilor, măsuri preventive contra epidemiilor, etc.
2. Sistemul refugiilor, a cărui mecanism s'a dovedit a da rezultate excelente in propagarea acestei categorii de sălbătăciuni. Determinarea reţelei, numărul, volumul şi felul lor, e o problemă, care cere chibzuire din multe puncte de vedere, pentru ca ele să reprezinte de fapt un activ, iar nu obiecte moarte. Nu e suficient a fixa refugiul pentru cuibărit exact în locul cel mai propriu, dar în adaus poziţia lui trebue coordonată cu acea a refugiilor pentru popas, înşiruite dealungul rutelor de voiaj, fără a uita apoi sistemul refugiilor hibernale din zonele mai sudice. Pe când rolul celui dintâi e producţia, cele două din urmă au menirea de-a asigura un stoc sănătos şi suficient de prăsilă. Raţa care migrează toamna găseşte în ele hrană bună şi protecţie contra gurii de foc şi duşmanilor naturali.
Reînapoindu-se primăvara din nou prin acele fortăreţe, ea va sosi la destinaţia finală în condiţii fizice perfecte, ceea ce, tradus biologic, înseamnă mai multe ouă şi mai mulţi pui la toamnă.
Mărimea unui corp de apă întrebuinţat ca refugiu trebue să fie astfel incăt activităţile umane din împrejurime să nu alunge paserile din zona sa centrală; iar distanţa intre două refugii e dublul razei de acţiuni zilnice a raţei, adică cca. 70—80 km.
De la mecanismul unui refugiu productiv se aşteaptă ca stocul sporit să se reverse in afară, prin legea presiunea interne. Această presiune însă se v-a produce numai atunci când refugiul este gospodărit in sensul de subt 1., în special prin controlul duşmanilor naturali, vânătoarei, hranei şi adăpostului.
Raţele sălbatice sunt tocmai acea categorie de sălbătăciuni, cari pot atinge o mare densitate de populaţiune la unitate de suprafaţă (spre deosebire de sitar de ex.), iar în acelaş timp au o rază de acţiune destul de mare, ambele împrejurări justifică aplicarea refugiilor pentru propagarea lor. A crede că se poate da un real serviciu acestor sălbătăciuni numai prin un decret ce opreşte vânătoarea pe un colţ de baltă, care face un sfert din întinderea ei, — şi fără de nici o| altă tehnică, — desigur e eronat. Aşa ceva nici când nu poate fi identic cu mecanismul refugiului veritabil.
Pentru ca Europa să-şi poată restaura, dubla ori tripla aquaticele, are nevoe <le o completă garnitură de atari instalaţiuni orânduite metodic, fără de cari vânătorimea ei doar numai in vis va vedea mai multe raţe. O trecere în revistă a refugiilor şi rezervelor sale de azi arată că ele sunt desemnate in mare parte altor sălbăticiuni decât cele aquatice, deci socoteala raţei e de tot slabă. O seamă de ţări nici nu posedă încă refugii.
Materializarea unui mare organism de refugii în acel continent, politiceşte atât de pestriţ, e un adevărat nod gordian. A lăsa treburile in grija individuală a tărilor, pentru a întreprinde benevol ceva, pare a fi prea puţin promiţător. Esenţialul aici ar fi tocmai o diriguite în bloc, în acord cu natura migratoarelor. Dar aşa ceva necesită o agenţie centrală, internaţională, care să sc bucure de sprijinul solid al masei vânătoreşti. Necesită fatalmente fonduri pentru:
1. Angajarea unui cadru modest de personal cu o competenţă biologică pro
fesională, care să facă cercetări, supervizie şi instruire; care să fie din oameni cu concepţii, cu minte analitică şi cari să înţeleagă a scutura de pe umeri anumite balasturi vechi şi inoperative;
2. Achiziţonanea suprafeţelor destinate ca refugii, cari apoi să continue a funcţiona subt administraţia statului respectiv;
3. Propagandizarea vânătorimei în aprecierea cauzei comune şi in aplicarea măsurilor.
E utopică ideea? Cred că nu, deoarece ea de fapt e operativă în America compusă din o sumedenie de provincii autonome. Problema fondurilor încă ar avea destule căi de resolvire prin:
- taxele de membri, contribuţii benevole, subsidii din partea statelor ce încasează taxa biletului de vânat, etc.
Iar agenţia internaţională nici nu trebue căutată, deoarece ea deja există sub firma C. I. V. Trebuie să i se mai confere numai puterea-şi-fondurile pentru ca să poată milita şi să facă operaţia chirurgicală.
Cu resursele-i actuale infime şi cu un program mult prea vast decum geograficeşte îl pretind necesităţile nemijlocite ale Europei, instituţiunea e silită a se limita mai mult la cultivarea măsurilor negative, prin mediul consultărei şi al persuasiuniei; care însă nu e altceva decât drumul bătrân, bătătorit de cincizeci de ani încoace de congresele ornitologice internaţionale, şi e de aşteptat, că rezultatele vor rămânea drept proporţionale.
Metoda e necesară, iar in acelaş timp şi cea mai ieftină. Dar tocmai aquaticele sunt acelea după cum am văzut, cari aşteaptă foarte mult pozitivism, ca lucru de căpetenie.
Ori, aceasta înseamnă bani, şi la acest moment deloc nu te miri că începe tuşitul în rândurile auditorilor. Altfel nu ştiu cum s'ar putea întrezări in timp rezonabil un rezultat concret în remediarea acestei categorii de vânat. Refugiile sunt o pilulă neplăcută. America a înghiţit-o, iar Europa va trebui să o înghită, dacă vrea să aibă mai multe raţe. Altă scăpare nu există.
Investiţia în refugii la urma urmelor plăteşte dobânzi bune, aşa că banul nu e „aruncat în baltă".
Existenţa lor doar e legală cu: raţe mai multe în bălţile vecinaşe vânabile, vânătoare şi recreaţie in aer liber mai multă, hrană mai multă, serviciu pentru oameni mai mulţi.
Pe deasupra trebue considerat şi momentul următor de mare importanţă:
Acel petec de pământ ce se numeşte baltă ori mlaştină şi care nu aducea nici un folos agricol ori silvic proprietarului, ci din contra e un balast fonciar, graţie mecanismului refugiilor primeşte deodată o valoare. Arenda anuală, ce curge din punga vânătorului orăşean în a proprietarului, face ca acesta să-şi poată plăti din ea eventual birurile întregei moşii, aşa încât el e chiar mulţumit că o are pe hotarul său.
O chestiune imediată ar fi recensământul bălţilor şi mlaştinelor, cari de fapt produc raţe, şi al acelora, cari ar putea produce după o amenajare cuvenită.
De asemenea ar fi utilă o statistică anuală a recoltei continentale pe care azi nimeni nu o poate ghici, nici chiar în cei mai vagi termini. Dacă se poate ţinea socoteală locală de vânatul sedentar ucis, de ce nu s'ar putea ţinea şi de cel migrator, fie sitar, fie prepeliţă, fie raţă, etc.
Având la mână an de an chiar şi numai o aproximativă cifră (restul se poate întregi calculativ, după ample cercetări), aceasta ar fi de mare însemnătate pentru stabilirea unei recolte susţinute, precum şi pentru evaluarea stocului viu.
Din atari elemente se poate trage concluzia dacă vânatul e în ascebdenta sau descreştere (abstrăgand fireşte de la fluctuaţiunile periodice, la cari este în continuu supus).
O altă problemă utilă mai e stabilirea cât mai exactă a rutelor de migraţiune pentru fiecare speţă, cu ajutorul înelărei. Există o seamă de rezultate în această direcţie, dar ele acoperă mai cu seamă Occidentul continentului, pe când partea răsăriteană e foarte slab operată.
Legătura de idei ne-a adus la marcarea sălbăticiunei. Ar fi bine ca ea să se organizeze în Europa pe o scară mult mai întinsă decât până acum. Foloasele ei sunt imense, fie ca studiu, fie din punct de vedere al gospodăriei practice. Marcarea desluşeşte asupra unei mari serii de lucruri ascunse din istoria vieţei animalului, şi pune repede capăt supoziţiilor şi misticismului.
Inşir aici numai o mică fracţiune a serviciilor ei: clarifică migraţiunea, teritorialismul, mobilitatea, reacţiunea speţei faţă de schimbările peisajului, viaţa familiară şi genetică până în cele mai mici detalii, developarea fizică a individului, decurgerea maladiilor, etc., etc.
Aparatul european, cu o vechime de patruzeci de ani, constă din vreo câteva staţiuni bune (cari însă şi ele au început cam târziu de tot marcarea!), în schimb duce lipsa masei staţiunilor auxiliare (moment de mare însemnătate!), distribuite proporţional pe întregul continent.
Cel american, cu zece ani mai tânăr, azi polsedă o mare centrală în Washington cu peste două mii de staţiuni auxiliare operate benevol de particulari, cari toate laolaltă covârşesc Statele Unite şi Canada.
In 1932 de ex. au fost înelate 212.146 diferite paseri, iar rambursul de inele al aceluiaşi an arată cifra de 11.789. Trebue ştiut, că în exploatarea marcărei, masa e factorul important.
Inainte de încheiere doresc a mai schiţa pe scurt remarcabila investigare de aquatice, performată în August 1935 din partea fundaţiunei „More Game Birds in America", din iniţiativă proprie şi pe spesele proprii.
Rezultatul instructiv, cred, că va interesa pe cititor. Scopul intreprinderei a fost recensământul raţelor, in regiunile cele mai importante ca productivitate, precum şi de-a afla alte fapte de ordin biologic. Teritorul acoperit e de 2,5 milioane km. pătraţi (a patra parte din Europa), se află în majoritate în Canada (cuprinzând zona amintită la începutul acestui capitol), iar restul îl formează regiunea vecină din Statele Unite.
S'a lucrat metodic, atât pe pământ, cât şi în aer, prin operarea a şapte avioane. Totul a durat vreo şase săptămâni. S'a făcut uz de concursul oficialităţilor, precum şi de al vânătorimei recrutată şi organizată anticipativ pe toate căile imaginabile.
Iată numai unele momente din constatările obţinute:
Numărul raţelor, pe întregul teritor, a fost estimat la 42,700 000, din care de abia 2,200.000 cad în Statele Unite.
In sectoarele mai nordice, cam 65 % din raţele observate In jumătatea a 2-a a lunei August, aveau încă pui nezburători.
Dintre cele şaisprezece speţe identificate, capul listei îl ocupă raţa mare identică cu cea europeană, cu 38.9%.
Media generală a puilor scoşi din găoace, este opt la raţă mare, iar media puilor ataşaţi mamei, la înoeputul lui August, a dat cifra de 5,9.
Cauzele pierderilor au fost clasificate (fără stabilirea ordinei impoirtanţei!) în
modul următor: condiţiile climatice, duşmanii naturali, activităţile (agricole, incendii in zona sălajului, maladii ).
Dintre duşmanii naturali, capul listei îl decorează cioara cu 366 puncte din 1000.
Stocul total tomnatic de raţe ori ce categorie, al Canadei şi al Statelor Unite,
— pe anul 1935, a fost evaluat din partea institutlui numit la cifra aproximati
vă de 65 milioane de piese.
S U MARUL.
Politica vânatului migrator din Europa se caracterizează în general prin măsuri negative în sine necesare, dar aplicate în mod prea îngust şi necoordonat.
Viitorul trebue să aducă o biologică adjustare a lor.
Remedierea prepeliţei se bazează în deosebi pe principiul economisirei, în cadrul măsurilor restrictive şi protective, adjustate în sens internaţional, factorii intereselor agriculturei viitoare fiind împotriva speţei. ,
Acelaşi principiu e valid şi pentru sitar, cu deosebirea că în viitor interesele silvice promit a se armoniza mai bine decât în trecut cu interesele vitale ale acestei speţe.
Pentru conservarea şi sporirea sălbăticiunilor aquatice nu e suficientă numai o adjustare internaţională a măsurilor negative, ci se impun imperativ şi acţiuni pozitive: ameliorarea sălaşurilor defectate, plus crearea unei pânze continentale de refugii.
SFARSIT
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
