COPOIUL ROMÂNESC *)
noiembrie- decembrie 1947- de: MIHAI MOŞ ANDREI
Sunt mulţumit că acestei vechi rase de copoi autohtoni, deşi foarte târziu, am şi eu ocazia acum, printre puţinii vânători iubitori de câni, să-i consacru câteva rânduri, din nefericire prea sumare şi prea neprecise.
Cerându-mi să-i lămuresc soiul, din negura vremurilor, revista „Carpaţii", face faţă de copoiul românesc, nu numai o dreaptă cercetare, faţă de ce e al nostru, dar poate şi binele, de a trezi mai multă dragoste şi luare aminte, faţă de o veche rasă de câni de vânătoare, ce merită acest studiu, mai ales pentru admirabilele lui calităţi sportive.
Copoiului nostru românesc — Cenuşereasa din poveste — nu cunosc pe nimeni: nici printre vânători, nici printre cei ce se ocupă cu zootehnica, nici măcar printre chinofili, să-i fi închinat vreo lucrare mai serioasă, mai aprofundată.
In demult uitatul volum, premiat şi de Academie: „Vânătoarea în România" autorul, Ernest Gheorghiu, îi consacră un desemn în plină goană, făcandu-i abia, o scurtă descriere a formelor exterioare, dar aceastai după câte îmi mai pot reaminti, numai faţă de o singură varietate de copoi, şi anume a celui carpatin, moldo-valah.
Initr'o lucrare mai recentă şi foarte merituoasă, pe care cu plăcere am cetit-o: ,.Despre Vânătoare", a dlui C. A. V. Popescu, am găsit la capitolul cânilor, câteva descrieri despre copoii şi limierii germani, iar la pag. 22 când e vorba şi de Neamţu, numai atât:
„Despre copoi indigen prăsit în rasă pură, nu am cunoştinţă. La noi orice câne care goneşte vânat, este copoi".
Deşi acestei ultimi păreri nu mă raliez, şi ea rămâne în toate cazurile de discutat, totuşi prin partea Muscelului, Gorjului şi Vâlcei, ţăranul vânător consacră cânelui gonitor, de neam suspect, cuvântul de
„corcitura", alteori de „potaie".
Iar un fapt demn de constatat e că azi, se mai găseşte prin rare colţuri de ţară, copoi de rasă aleasă, de cel puţin 4—5 generaţii, isvorând din genitori vestiţi Ia lucru!
Am cunoscut printre ţărani, vânători pătimaşi, ce ţin mai mult la câne decât la „fier". Fără prea multă vâlvă şi publicaţie, dragostea lor a veghiat cu străjnicie, trecând prin multe lipsuri şi nevoi.
In tradiţionalismul lui, puţin învechit, dar bazat pe realitatea experienţei, moş Călin sau unchiu Toader, nu prea se descopăr uşor în faţa domnişorului cu şale grase şi clopoţel la curea, ce sare din maşină fâlfâind îndrăzneţ coada. Puşi la lucru greu, ştie că Nemţu, cu coada ieşită şi pântecul hămesit, îl va lăsa de căruţă, luând plaiul înainte, şi ţinând urma fără să şovăe ore lungi.
Cunosc azi ţărani vânători, care cu tot preţul de aur al pulberii şi cartuşului, împuşcă copoilor ciori, fierbându-le în zer, şi dându-le de două ori în zi să mănânce.
Dar m'am gândit, înainte de a vorbi de copoiul românesc, să-i fixez varietatea din punct de vedere al speţei şi utilizării lui.
II.
Ţara copoilor, a celor mai frumoşi din lume, nu numai ca posibilităţi sportive, dar ca varietăţi excepţional de numeroase, nu e nici Anglia, nici Germania, ci Franţa.
Acolo chiar, se mai găsesc echipagiile cele mai vestite de ,,classe à courre", alergând: cerbul, căpriorul, mistreţul, vulpea, iepurele, şi până acum nu prea de mulţi ani, chiar lupul.
Azi, puţinii gentilomi pătimaşi după acest soiu de vânătoare atât de naţională, s'au văzut obligaţi să pună averile la un loc, ca să mai poată întreţine cu grele sacrificii: personal, grajduri şi haite, hărţuiţi mai ales de o fiscalitate tot mai pretenţioasă.
Această princiară distracţie, aurită de o regală tradiţie, cu valeţi, marchize şi steme princiare, ajunsese nu numai un sport, asemuind războiul, luptând cu un duşman ce nu trebuia asasinat, dar o ştiinţă şi o artă.
încă de pe vremea Cruciatelor, şi mai precis, de pe vremea lui Ludovic al IX-lea cei Sfânt, şi în al XIII-lea secol, exista o haită vestită, de forţat cerbi şi mistreţi, cunoscută sub numele de
„ chiens gris de Saint-Louis".
Incă din aceste medievale timpuri, aristocraţia Franţei, a lucrat fără încetare, şi nu fără de o aprinsă patimă, la crearea a tot mai numeroase speţe de copoi de haită, care de care mai aprige, şi mai dârze, în urmărirea şi prinderea de viu, a cerbului sau mistreţului fugărit, uneori chiar şi a lupului, lucru în adevăr extraordinar.
In toate timpurile, acea „venerie française" era o mândrie naţională, un sport în felul lui unic, deşi foarte costisitor şi crud, prin prigonirea până la ultima împotrivire, a sălbătăciunei încolţită de câni, căzând sub fierul spadei.
Zbieratul cerbului sfâşiiat, tremurul de frunză al căpriorului sub asaltul sutelor de colţi albi, nu era spectacol de suportat de oricare inimă de marchiză sau poet.
Sportul aspru, punea la grea încercare nu numai nervii, dar robusteţea fizică, o dată învăţat pe de rost, codul perfectului călăreţ de obstacole. Trebuia să te ţii în şea, ore nesfârşite, în plin galop, pe cai adesea pur-sânge.
Sănătatea neatinsă şi viguroasă, spiritul de iniţiativă, curajul şi energia cea mai solidă, la fiecare goană, treceau serioase examene. Nu oricine putea trece proba unui: ,,parfait veneur".
Marea Revoluţie însă, odată cu ghilotinarea cunoscută a nobilimii, a adus un mare gol şi printre celebrele haite şi echipagii. Totuşi, valeţi, picori, sau amici ai ducilor sau marchizilor decapitaţi sau exilaţi, au mai putut salva câte ceva, din haitele ucise şi ele.
Nu multă vreme, înaintea cataclismului marelui războiu, se mai putea număra în Franţa, peste douăzeci de varietăţi de copoi, numai de ,,ohasse ă courre", copoi deci de haită, în care trebuia socotiţi
şi „bastarzii".
Numeroşi gentilomi francezi, sprijiniţi şi stimulaţi în crescătoriile lor, şi de către „Soc. de Ameliorare a Rasei Canine"... puteau fi priviţi, dacă nu precum nişte supra-oameni, dar cred cel puţin, ca nişte supra-sportivi, ajungând cu haitele şi caii lor, să forţeze pe cea mai iute, şi cea mai tare dintre lighioane, pe lup.
In adevăr, faimosul gentilom, Vt. Emile de la Besges, cu renumitele grajduri de pur-sânge, şi cu nu mai puţin vestiţii săi bastarzi tricolori din rasa „Haut-Poitou", a reuşit după cum ne mărturiseşte el însuşi undeva, să doboare la cânii săi, peste 600 de lupi, în timp de 60 de ani de vânătoare.
Această varietate de „copoi de haită", trece de altfel, drept cea dintâiu de pe glob, nu numai pentru fineţea nasului, dar pentru neîntrecuta ei rezistenţă, dârzenie şi frumuseţe fizică.
Dar dacă mi-am permis să fac acest mic ocol narativ, înainte de a ajunge la copoiul românesc, nu e cu scop de lux informativ, ci cu intenţiunea de a face o clasificare, în marea varietate a copoilor, şi a evita confuzii, ce am văzut că adeseori fac, chiar printre vânătorii, ce se pretind mai iscusiţi în cunoaşterea cânilor.
Nu numai familia prepelicarilor are numeroase subdiviziuni, dar la fel a copoilor. Aici ca şi acolo, există o clasificare chinologică, pe care pentru o clipă o neglijăm, şi alta făcută din punct de vedere vă-
nătoresc utilitar, şi despre care, trebue spus că, obligă pe cel mai superficial cercetător să împartă cânii-gonitori, în trei grupe, şi anume:
a) limieri,
b) copoi-de-haztă (chasse â courre) şi
c) copoi de pândă.
a) Limierul e copoiul întrebuinţat legat, pentru apropierea şi descoperirea vânatului viu sau rănit. Locul fixat, bunăoară al cerbului, se înconjoară pădurea şi se lasă o rămurea, aşezată în anumit sens.
Se revine a doua zi, în zori, cu haita urmăritoare şi se decuplează.
In alte ţări, limierul serveşte să vâneze izolat, gonind asemenea copoiului obişnuit, după ce i s'a dat drumul din curea, în urma cerbului, caprei rănite, etc.
Fiind ţinut de scurt, te duce până la locul unde vânatul sfârşit, a picat. Germanii l-au întrebuinţat, dresându-l nu numai să găsească, dar odată găsit vânatul, el trebuia să urle, adică să bocească, până la venirea stăpânului.
Varietăţile sale, pentru azi nu interesează, dar ceeace trebuie spus, e că, deosebirea lui faţă de alţi copoi, o face pasiunea de a goni pe urma de sânge cald, sau urma proaspătă, cât şi independenţa de caracter, şi dragostea de a vâna singuratec.
b) Copoii de Ipită, francezi şi englezi, (fox-hound, etc), sunt în general câni lucrând numai în grup: puternici, voinici şi chiar din varietatea baseţilor, sau beagle, harrier, etc.; selectaţi deci pentru
a urmări cât mai mult vânatul, şi a-l forţa doborându-l, sau când nu reuşesc, a-l înconjura lătrând spre a fi sacrificat de maestrul echipajului. Deci haitele sunt întrebuinţate exclusiv pentru vânătoarea cu arme albe. Ultima perfecţiune chinofilică în materie de copoi de haită, pare în ultimii ani a fi câştigat-o bastarzii anglo-francezi.
Acestor câni nu le place să vâneze izolaţi, pe cont propriu, ci atenţi la sunetul trompei de vânat, ei sunt extrem de disciplinaţi, putând fi rupţi de pe o urmă cât de caldă şi duşi pe cea bună etc.
Sunt foarte dibaci în a nu lua schimbul, (le change) altui animal neobosit, şi nici contra-urma.
Obişnuiţi cu galopul cailor, foarte atenţi la trompa de vânătoare, ce anunţă fiecare fază a vânătoarei, vârsta vânatului, minciuna ce-o face, extenuarea lui, etc, haita condusă de copoi veterani, e complet
disciplinată, cunoscând graţie unei mari fineţe de nas, cerbul gonit din cârd, de altul mai proaspăt, aşa precum am arătat.
Urma animalului obosit, ştie deci perfect de bine s'o distingă de aceea trecută de curând peste ea, şi aceasta e poate cea mai mare a lor însuşire.
Curagioşi în atacuri, mulţi dintre copoii de haită, mor faţă în faţă cu duşmanul, sfâşiaţi de colţii mistreţului încolţit, sau borhăniţi de coarnele cerbului, care extenuat, scrâşneşte dinţii, tremură coada, isbeşte fără milă cu picioarele puternice, scoţând din luptă pe mulţi din urmăritorii lui prea năvalnici, până la sosirea picoruluî, care trebuie imediat să-l servească (omoare).
In sfârşit, alături de clasa copoilor de haită, din punct de vedere al utilizării, avem categoria
c) copoii de păndă (de chasse â tir), sau a bricheţilor, cari apropiaţi de limieri, le place să vâneze izolaţi, pe socoteala lor, vânătorul neavând altă misiune decât să-i pună pe urmă, şi apoi să se posteze în ţiitoare.
Cu multiple însuşiri: adică ştiind să urmărească tot aşa de sigur ca limierul, goneşte ca şi copoiul de haită, adesea chiar timp de o oră, fără însă a reuşi vreodată să forţeze vânatul. Vânează chiar şi în mici haite, mai ales baseţii, dar viteza lor în genere e foarte redusă, ca şi posibilităţile fizice.
Marele defect al copoiului de pândă, e acela de a fi complet independent, încăpăţînat dacă vreţi, nevrând să răspundă, mai ales în timpul goanei, la nicio chemare. Vânatul ucis sare şi-l consumă pentru stomacul propriu, mai ales dacă e vorba de iepure.
Stăpânul numai în exoepţîonale cazuri reuşeşte să-l facă să nu se atingă de vânat. Se înţelege că, şi aci precum aiurea, ereditatea joacă un rol esenţial.
Goana copoiului de pândă, trebuie dusă cel puţin atât, când e vorba de iepure, până ce el obosit, revine înaintea ţevilor, la locul de unde a fost săltat.
Prin deosebire de ce s'a petrecut în Franţa, copoiul românesc, a fost crescut, şi păstrat dealungul veacurilor, de ţăranul vânător.
Examinând mai cu atenţie rasa copoiului nostru carpatic: forma scheletului, culoarea părului în deobşte viu colorat, fineţea ţesuturilor, el pare a fi neam foarte vechiu de câni, şi din aproape inrudit cu copoii-bricheţi din partea muntoasă a Europei centrale.
Şi de altfel, cred eu, numele lui atât de răspândit, din moşi, strămoşi, de Neamţu, pe care ţăranii obişnuiesc să-l dea acestei rase, prin deosebire bunăoară de nomenclatura cânilor ciobăneşti, nu e oare un ferm indiciu de provenienţa lui?...
Personal cred chiar mai mult, şi anume că, introducerea lui mai răspândită, a fost făcută pe vremea Ordinului Cavalerilor Teutoni, şi pe care îi cunoaştem ca mari iubitori de singurătăţi silvatice, de câni de rasă, şi vânători dese (?)
Nu prea de multă vreme, cerându-mi-se de chinologi englezi, date despre rasele curate autohtone, am putut răspunde cu ceva mai multe detalii, când a fost vorba de ciobănescul carpatin, cu mult mai puţine lămuriri, când a fost vorba de copoiul autohton.
Lipsa după câte ştiu al unui for chinologic nu pe hârtie, dar activ, în marea Direcţiune a Vânătoarei, neexistenţa pe de altă parte, a unor reuniuni particulare, care să fi avut drept scop creşterea şi îmbu
nătăţirea copoiului românesc, carenţa publicităţii de orice fel, a făcut şi mai va face, întuneric destul, în jurul acestui simpatic tovarăş patruped: copoiul băştinaş.
Să recunoaştem că, nu numai pentru câni, dar şi pentru oameni, de la o vreme timpurile au fost destul de aspre.( acest articol a aparut in decembrie 1947 in ultimul numar al revistei Carpati, care a fost permis de guvernarea ruso-comunista )
Şi ceeace încă vă pot reafirma, e cu toată vitregia alimentară, rasa copoiului nostru, e departe de a se fi stins. El a învins gratie calităţilor lui vânătoreşti de nebiruit, atunci când îl găseşti în familii alese, şi pe care vânătorii, mai ales ţărani, le-au scăpat de la un înnec total, cel puţin până azi.
Cu nas fin, dârz pe urmă, chefnăt cu răsunet de argint topit, având în sânge o veche hereditate de limier şi gonaci, curagios şi şmecher la nevoie, familiarizându-se uşor cu oricare neam de vânat, tovărăşia lui pentru puşcaşul solitar şi modest, urmărind nu tabloul, ci unicul trofeu, tovărăşia lui e o adevărată comoară.
Dar pericolul dispariţie! copoiului românesc, nu e numai art. 30 din Leţea Vânătoarei, care restrânge, inter-zicând aproape serviciul lui şi socotindu-l nimicitor iepurilor, dar şi o vădită degenerescenţă, datorată în mare parte consangvinităţii.
Legiuitorul amator de bătăi, nu permite uzul copoiului, decât după un prealabil aviz al inspectorului de vânătoare, şi cine oare printre ţintaşii noştri, când e vorba de ravagii printre urechiaţi. nu are încă înaintea ochilor căruţele pline de bietele rozătoare, în inima iernii şi cine e acela care a încercat o singură dată să ucidă un iepure la copoi, şi nu şi-a dat seama, câtă dibăcie şi câtă cunoaştere a locului nu-i trebuie, spre a nu se întoarce acasă brăduc.
Spre a ocroti vânatul, dacă eu aş fi legiferat, aş fi făcut tocmai pe dos, adică aş fi interzis bătăile şi aş fi lăsat libera vânătoare cu cânele: atunci poate ne-am fi plâns mai puţin, de dispariţia tot mai mare a iepurilor noştri.
Evident, cine are copoi, ar fi fost obligat să-i declare stăpânirii, şi să-i aibă totdeauna în lanţ, când nu se găseşte la vânat, cu ei.
Fiindcă de ce să suprimi o rasă de câni, când vinovaţii nu sunt ei sărmanii, ci acei ce nu le are de grijă.
Dar după modestele mele anchete, am mai descoperit o categorie de vânători, ce urăsc de moarte copoii, şi anume proprietarii de mari „revire" cu vânat zis nobil. Un copoi ce-a făcut o singură dată hau, le-a golit totul, la zeci de leghe jur împrejur! Să fie oare, chiar aşa? Cum se face atunci că pe alte depărtate tărâmuri, unde se face tămbălău mare, cu haite de zeci de câni gonitori, cu cai ce fug în răpi, cu maşini, şi adevărată muzică-concert de trompă de vânătoare, cu populaţie ce invadează terenul în gabriolete, etc. . . . cerbul capital, ciutele, şi cirezele de zeci de bucăţi, nu părăsesc mai niciodată locul pădurei aleasă, de falnicele ierbivoare?
E o măsură, ce trebuie să domnească în toate, şi un fel de a vâna. preferat de tine, nu trebuie să meargă mai ales azi cu exclusivismul, până să interzică cu totul pe acela al vecinului.
Apoi iarăş, ar fi bine — între copoi, calificat drept cânele braconierului — să se facă o cinstită discriminare, şi să se admită şi noţiunea de copoi, cânele vânătorului corect. E poate vremea!. . .
III.
De fapt, rasa copoiului românesc nu e una, cum sar bănui la primul cuvânt, ci ea cuprinde, după cum am putut cerceta, trei distincte varietăţi, şi anume:
a) copoiul carpatic;
b) copoiul dobrogean
c) copoiul ardelenesc.
- Corcituri azi fără îndoială or fi existând, cum e şi natural, prea multe, nu e însă mai puţin adevărat că, în ochii primului cercetător, o confuzie nu e nici posibilă, nici îngăduită.
Copoiul de rasă veche şi curată cum am arătat mai sus se mai găseşte prin multe sate şi cătune româneşti.
a) Copoiul carpatic, e totdeauna întâlnit în regiunea munţilor, coborând până în aceea a dealurilor şi podgoriilor. II găsim în stare mai mult sau mai puţin curată, în toată potcoava meridională a Car-
paţîlor. Fără înconjur, e cred. cea mai bună varietate de copoi ce-o avem; şi aceasta nu numai prin marea fineţă a nasului, dar şi pentru iuţeala lui, dârzenîa şi patima cu care poate ţine urma. Are o uimitoare uşurinţă a saltului, o neîntrecută adaptare la urcatul coastelor cele mai repezi, ca si la coborîtul lor, o inimă de oţel, el are plămâni de o rară elasticitate.
Prin robusteţea şi rusticitatea lui, prin puritatea vocii, de un timbru cu totul special. în ce mă priveşte, îl aşez printre neamurile de bricheţi cele mai înzestrate delà natură, mai ales pe terenul nostru muntos şi sălbatec.
E sigur, în starea lui actuală, după, formele cu destule variaţii, un standard prea rigid, nu i se poate fixa. Chinologi cu marea experienţă a crescătorului, vor trebui reuniţi, să cerceteze la faţa locului, să aleagă, şi să hotărască: tipul.
In ce mă priveşte, cânii cu care în deobşte am vânat, fiind pe deplin satisfăcut, erau mai degrabă mici, de talie lungă, bărbaţii variind între 45— 55 cm. Subţiaţi la pântec, cu muşchiulatura cât mai vi
guroasă şi piept adânc, colivia toracică e de-o mărime impresio-nantă, pentru înălţimea cânelui. Capul lunguieţ cu bot ascuţit, ochiul puţin înfundat ocipitalul pronunţat şi urechea sus agăţată, bleaga, fără verticilă. Nasul cărnos cu nări largi; când sunt puţin strâmte, e un defect. O dentiţie albă şi puternică.
Picioarele fine, cu laba strânsă şi mică, având unghiile negre. Păr potrivit de lung, oarecum aspru, mărunt pe cap şi de culori foarte vii tricolore (negru lucios pe spate şi cap, roş ruginiu pe bot, cu ţinte de aceiaşi coloare deasupra ochilor, pieptul şi vârful cozii albe lucios).
Culoarea acestui copoi e totdeauna invariabilă, cu mai mult sau mai puţin alb, pe piept, pântece şi vârful cozii. Copoii cu prea multe bălţături albe, sau castanii, sunt totdeauna corciţi, precum şi acei de talie prea înaltă. In familia lor, s'a amestecat vreun prepelicar. De altfel, alimentaţia, cât şi gradul mai mare, sau mai mic, de consagvinitate, a influenţat puternic asupra scheletului şi uneori chiar asupra aptitudinelor morale.
E o speţă ce uşor se învaţă la vânat, din cea mai crudă vârstă, 6-10 luni. Selecţia fiind făcută numai de vânători, s'a ajuns la calităţile lui reale, de câne urmăritor.
b) Copoiul dobrogean de o talie ceva mai puternică, decât a copoiului carpatic, ceea ce îl deosebeşte imediat, e părul lui: bogat, aspru, şi sârmos, dându-i mai degrabă înfăţişarea de grifon. Culoarea lui roşcată murdară, alteori albă-cafenie, adesea cu ţinte deasupra ochilor înfundaţi ce totuşi sunt expresivi şi limpezi, îl prezintă ca pe un câne simpatic.
Ceea ce la copoiul carpatic era distincţie şi fineţe, la confratele său dobrogean, se transformă în forţă şi rusticitate. Culoarea amestecată, urechile mari dar neverticilate, trădează în el un amestec de multe râse, din care probabil n'a lipsit nici bracul, şi nici cânele ciobănesc. Coada lui e păroasă şi puternică, purtată corect pe coate. Caracterul lui energic, îl face şi bun animal de pază.
Specialitatea de urmărire a acestui copoi, e bine înţeles iepurele şi vulpea, pe care îi ţine bine la şes, şi mai puţin bine la deal.
In pădurile de câmp, vânează cu plăcere ore întregi, cu patimă şi multă tenacitate. E de preferat cei ce ştiu să ţină iepurele în apusul zilei, ei fiind dintre aleşi cu nasul fin, Are nevoie însă de rouă, sau o bură de ploaie, atunci când i s'ar cere o goană mai lungă. Cu glas mai puţin sonor, decât al copoiul carpatic, ceeace îl face preţios în regiuni de câmpie, e uşurinţa cu care desleagă minciunile iepureşti, şi patima urmăritului.
Deşi mai înalt decât copoiul carpatic cum am arătat, viteza lui e mai redusă, fiind mai calm în urmărire şi chiar greoiu, atunci când cei 7 ani de tinereţe au trecut. Prin deosebire de a precedentului, originea acestui câne pare a fi sudică, mai precis cred, bulgărească.
Din cercetări, am aflat că, un copoi similar ar exista şi în regiunea Varna.
Cu ocazia mai vechilor mele peregrinări la vânatul potârnichilor prin Cadrilater, nu o dată am avut bucuria în zori, sau apusuri, să rostogolesc câte un urechiat la goana acestor simpatici grifoni.
c) Copoiul ardelenesc. L-am cunoscut şi apreciat mai îndeaproape cu ocazia raitelor mele militare, prin diferite părţi ale Ardealului, fiind concentrat sau mobilizat.
Zăbovea răzimat de un copac manliherul, în timp ce hamerless-ul, îi lua pentru o jumătate de ceas locul.
Deci chiar în timpul ultimului cataclism, printre surâs şi lacrimi, am avut şi ocazia să mă interesez mai îndeaproape de copoiul ardelenesc.
Mă abţin aci dela orice fel de generalităţi, întrucât cu acest soi de câni am vânat prea puţin, rezultatele fiind însă destul de măgulitoare.
Cele 4—5 exemplare întâlnite, aveau talia mijlocie, adică între 50—56 cm. la umăr, întrecând totuşi pe acea a fratelui său din versantele Regatului, deşi de aceiaşi culoare ca şi el, cu un păr mai mărunt şi colori mai puţin vii. Mersul şi mişcările lui însă îl apropiau mult de copoiul austriac de Alpi.
De un nas fin, cu voce înţeglată, fără însă în glas cu flautele celui carpatic, are un galop tot aşa de suplu şi iute, pornind iepurele sau capra, cu mult entusiasm.
Alţi copoi întâlniţi fiind mai trupeşi, aveau o culoare în întregime galbenă, de pane coaptă, cu pieptul şi vârful cozilor albe, urechi sus agăţate, şi ochi înfundaţi. Să fi fost o varietate uniformă a vreunei sub-speţe de copoi ardelenesc, sau o încrucişere între pointerul maghiar şi copoiul de tip carpatic?
Numai un studiu mai serios ar putea lămuri misterul.
Numărul copoilor ardeleneşti, e însă într'o continuă scădere, cu toate multiplele lui aptitudini, printre care şi aceea de excelent limier.
E un mare păcat, să asişti lâ dispariţia unei speţe de câni de vânat, fără ca măcar cineva până azi, s'o fi studiat mai cu deamănuntul, când pentru calităţile ei, ea merita aceasta din plin.
In concluzie deci, se poate afirma că, sus amintitele varietăţi, sunt singurele proprii ţării noastre, dar nimeni nu s'a ocupat de studiul lor, nici măcar în glumă.
Legiuitorul a făcut din copoi, după ogar, inamicul numărul doi şi am văzut cu ce temei.
Chinofilii noştri, mulţi, puţini, câţi avem, sau pasionat după rase streine de câni: de mistreţi, limieri, sau copoi şi găsind aiurea selecţia deja făcută, au lăsat pe bietul Neamţu, pe seama ţăranului, sau a braconierului.
Aşa cum am anunţat, aceasta rasă e azi pe cale de dispariţie şi degenerare, nu numai din cauza unei abuzive consagvinităţi practicată fără seamă, de ţăranul vânător, dar acum în urmă cu războaiele şi lipsa alimentară, numărul lor s'a stins aproape complet în judeţe întregi. ,
Am căutat copoi curaţi în Argeş si sudul Muscelului fără să mai descoper în liniile lor vechi.
Fără o iniţiativă particulară, fără un concurs de împrejurări fericite, nu dau o viaţă prea lungă raselor de copoi românesc, care azi cred că, foarte puţine judeţe din ţară îl mai posedă, sub aspectul lui curat, seducător, vioiu, puternic, şi mai ales bun la vânat.
Pentru mulţi dintre vânători, o bucurie mai puţin, pentru vânat era un fel de distrugere mai sportiv, şi în toate cazurile mai puţin pustiitor decât bătăile sau laţul.
Şi apoi poezia, poezia goanei cu copoiul, ce altfel de vânătoare o mai poate înlocui?
Facă Domnul, ca preţuirile mele să fie mai amare decât realitatea!
*) N. R. Când chiar origina unor rase bine stabilite, cum este a Pointerului sau a Setterului englez de pildă, e încă discutată, e natural ca şi origina copoilor noştri să preteze la discuţii Dar cercetări mai adâncite asupra acestor rase, şi origina lor, le găsim demne de interes. Chestiunea rămâne deci deschisă
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
