JUDECATA UNUI GERMAN ASUPRA SECŢIEI ROMÂNIEI
DELA EXPOZIŢIA DE VÂNĂTOARE DIN BERLIN, 1937
de: WALDLÄUFER (Baronul v. Eickstedt)
Ca unul ce sunt un vechiu şi entuziast admirator al minunatelor terene de vânătoare din Transilvania, aş dori în calitatea mea de German, să schiţez impresiunea, pe care a făcut-o secţiunea românească din expoziţia din Berlin, nu numai asupra mea, ci — precum pot constata cu inima liniştită — şi asupra tuturor cunoscuţilor mei, cu care am avut ocaziune să discut.
Sunt iată 27 de ani, de când am avut ocaziunea să vizitez expoziţia internaţio-nală de vânătoare, care a fost organizată în Viena, cu ocaziunea jubileului bătrânului împărat Franz Iosef.
Plutea deasupra acestei prime expoziţii de vânătoare internaţională o vrajă cu totul nouă. Trofeele expuse erau orânduite în pavilioane mari, pompoase, aşe-zate în Praterul verde, din oraşul împărătesc de pe malul Dunărei albastre.
Prin această aşezare a ei, întreagă expoziţia primise un caracter de intimitate, atât de potrivit mediului şi atât de potrivit spiritului vienez.
Pe vremea aceea eram căpitan activ în armata germană. Manevrele se termina-seră în anul acela abea la sfârşitul lui Septemvrie, şi astfel nu am putut merge decât cu mare întârziere la muget în terenul de cerbi, pe care îl aveam pe vre-mea aceea în nordul Ungariei de atunci, azi teritor cehoslovac. Trecând prin Viena, m'a fascinat aşa mult expoziţia, încât am rămas acolo mai mult decât plănuiam, şi am întârziat mugetul. Cu toate că această întâmplare a însemnat pentru mine pierderea unui cerb bun, azi reprivind timpurile trecute, nu regret şi azi văd, că vizitarea acestei expoziţii a plătit mai mult decât încă un trofeu de cerb pe peretele casei mele.
Inainte cu vre-o zece ani, expoziţia internaţională de blănuri, numită „IPA" din Lipsea a organizat şi o secţiune de vânătoare. Multe lucruri frumoase s'au putut vedea şi la Lipsea, dar această expoziţie nici pe departe nu atingea înălţimea celeia din Viena.
In anul acesta a urmat Berlinul, şi trebue să recunoască oricine, că la Berlin a avut loc o „Olimpiadă a vânătoarei", un fel de continuare a Jocurilor olimpice din anul premergător.
Halele de expoziţie uriaşe, — mai ales impozanta parte de mijloc, de curând terminată şi în care se găsea „sala de onoare", — în faţa lor un teren larg, înconjurat de mulţimea stindardelor ţărilor exponente, — în mijlocul acestui teren, singură, majestoasă, statuia enormă întraurită, a unui cerb capital: dădeau cadrele vrednice pentru această expoziţie de vânătoare, asămănătoare căreia nu a mai fost niciodată, şi nu uşor se va putea organiza vre una în viitor. Comparând expoziţia aceasta cu cea din Viena, judecata e foarte uşoară: Viena a fost mai caldă, mai intimă, Berlinul a fost mai impozant, mai grandios!
Cu toate-că, incă înaintea deschiderei expoziţiei, am avut ocaziunea, ca însoţit de prietenii mei, — care ca membrii ai comitetului românesc munceau în interesul secţiunei Ţării lor la organizarea acesteia — să arunc o privire asupra trofeelor puternice, pe care le-a trimis România pentru a fi expuse, — totuşi, încordata mea aşteptare a fost mult surprinsă, am rămas adânc impresionat, când după deschiderea oficială, la 3 Noemvrie, în ziua Sfântului Hubertus, am intrat mai întâi în României.
In sala de onoare dominau departe peste celelalte, ţările carpatine, o imprejurare, care nu m-a surprins, cunoscând eu bine terenele de vânătoare de acolo. Iar între aceste ţări carpatine, România stătea fără nici o îndoială în fruntea tuturor, doar aceasta ţară cucerise 11 plachete de onoare pentru trofee de cerb,
11 plachete pentru coarne de capră neagră (record mondial), 13 plachete pentru căpriori, 2 plachete pentru colţi de mistreţi, 3 plachete pentru blane de urs brun (între care recordul mondial) şi câte 1 plachetă pentru lup şi râs.
Intre trofeele româneşti de cerb premiate (toate cele expuse au obţinut premii!), găsim cerbul al doilea şi al treilea mai bun în toată expoziţia.
Intre trofeele de căprior româneşti găsim de asemene a al doilea şi al treilea mai bun pe expoziţie (după părerea mea şi a altora, acesta din urmă a fost cel mai frumos şi mai nobil căprior în toată expoziţia!).
Intre coarnele de capră neagră ale României se găsea recordul mondial, apoi al treilea şi al patrălea mai bun corn din întreagă expoziţia.
Blanele de urs din România au luat locul I, III şi IV între nenumăratele expuse de diferite ţări. De aici putem constata o clasă cu totul superioară a trofeelor româneşti.
Această convingere câştigată în sala de onoare e întărită încă, din moment ce am intrat în secţiunea României, unde am primit şi un catalog special, foarte îngrijit şi frumos.
— „Sfinte Hubertus! E posibil, ca o singură ţară din Europa să cuprindă încă şi azi aşa mulţime de vânat străvechiu?" Iată exclamarea, care te copleşeşte intrând în raionul României. Stai şi te minunezi şi iar te minunezi, iar pe urmă faci bilanţul celor văzute:
Din cele 684 trofee expuse au fost premiate 350, deci 55%!
In această premiere se cuprind 42 plachete. Deci tot al 16-lea trofeu expus a obţinut plachetă!!
Apoi România a obţinut 118 premii prime, 117 premii al doilea şi 115 al treilea. Cade greu încă în cumpănă Împrejurarea, că toate aceste premii au fost în clasa internaţională şi că toate trofeele premiate au fost cucerite în deplină libertate, nici unul nu în teren împrejmuit.
Mie mi s'a părut, că spaţiul pus la dispoziţie, pentru trofeele româneşti a fost relativ prea mic, în comparaţie mult prea mic faţă de salele puse la dispoziţia altor ţări.
Sau doar era la mijloc numai o înşelare optică, în urma dimensiunilor excepţio-nale ale trofeelor româneşti, care umpleau tot locşorul?
Spre bucuria mea, se remarcau trofeele, pe care au avut norocul să le cucerească compatrioţii mei germani în munţii României.
Diorama cu lumea paserilor din Delta Dunării s'a prezentat într'adevăr foarte frumos.
Poate era mai bine, dacă vizitam secţiunea României după vizitarea celor ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, ca să las la urmă ceea ce e mai ales.
Dar de altă parte era uşor de înţeles, că pe mine m'a atras deîndată România, doar nu se pot uita până la moarte codrii de acolo, cu vânatul lor splendid, oricâte alte terene de vânătoare am călcat eu, German, prin alte părţi ale lumii!
Secţiunea Poloniei şi a Ungariei a prezentat multe lucruri bune, unele chiar excelente. Intre aceste din urmă însă se găseau foarte multe trofee provenind din terenuri care numai până la 1918 au aparţinut Ungariei.
O vorbă ca o sută:
România nu a putut fi bătută de nici o altă ţară!
Această judecată au făcut-o Germanii, care sunt pricepuţi în aprecierea lucrurilor vânătoreşti, şi au trebuit să o facă şi reprezentanţii altor ţări — evident unii nu fără un sentiment de invidie.
Aş vrea sa indic aici părerea unui foarte bun şi pricepător vânător din Germania, părere, care mi-a sosit tocmai pe când scriam aceste rânduri.
El concretizează opinia sa referitoare la Vânătoarea din România în următoarele vorbe: „Dacă ai văzut trofeele de cerb atât de grozave şi celelalte trofee trimise de România la expoziţia internaţională din Berlin, trebue să îţi spui:
- Cel ce vrea să vâneze în străinătate, nu se poate gândi decât numai la Românial.
Cred, că acest expert vânător a spus o vorbă adevărată!
Pentru România a fost o deosebită onoare să se plaseze în fruntea tuturor ţărilor europene în temeiul cifrelor indicate mai sus. Aşa, după cum cu un an mai înainte Germania a fost învingătoare a în jocurile olimpice prin mulţimea premiilor, pe care le-a cucerit, — tot asemenea România are tot dreptul să reclame pentru sine acest titlu în urma expoziţiei de vânătoare!
Vânătorimea din România poate să fie cu drept cuvânt mândră pentru acest succes deplin!
Ca un admirator al terenurilor de vânătoare ale României, îi strig acestei ţări, din tot sufletul meu, salutul vânătoresc german:
Waidmannsheil!
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
