Vinatoare si pescuit in Romania

de **blackcrotal** pe 30 Sep 2020, 14:59

Vânători de demult
mai 1935 / de: I. AGÂRBICEANU

Din însorita copilărie îmi vin adeseori în minte chipuri de oameni din sat, la cari m'am uitat cu mirare mai mare ca la alţii, sau despre cari se vorbea mai mult la noi în casă, şi-i cunoşteam şi eu.
Intre aceştia moş Gheorghiţă Ivan I. Gheorghiţă. era vecinul nostru de peste drum, pe care nu trecea ziua să nu-l văd cel puţin o dată, şi anume spre seară, pe la ogina cea bună când pornea cu puşca in spinare către Dealul mare. Purta păr lung ca toţi bătrânii de pe vremuri, sur acum şi aspru ca lâna de oaie seină. Ii ajungea
până pe spate, până pe umeri. Obrazii veştezi erau plini de ţepile unei bărbi albe, care nu ştiai din ce mai răsare, căci faţa lui era numai piele întinsă pe os, brăzdată de părăiaşe adânci şi incurcate. Mustaţa o purta rătezată scurt deasupra buzelor vinete. Ochii lui de un albastru spălăcit, ca şi când bătrânetele le-ar fi luat culoarea, erau senini, liniştiţi şi buni. Mie îmi păreau totdeauna foarte prietenoşi, şi acum când mă gândesc la ei, cred că aveau o nevinovăţie de copil.
Moş Gheorgliită Ivan I. Gheorghiţă pe vremuri a trebuit să fie un bărbat înalt, subţire ca bradul. Acum se purta adânc îngârbovit, şi aduna cu uşurinţă gătegele uscate de prin curte, fără să se mai plece, încăpea uşor şi pe portiţă, când ieşia cu puşca în spate. Nu ştiu de ce-mi părea atunci, eşind pe portiţă, că seamănă mai mult cu un măgar decât c'un om.
Câţiva ani mi-aduc aminte că-l urma un copoiu lung şi deşirat, cu blana roşcată ca de vulpe, roasă pe alocuri şi făcând pete cenuşii. Cânele mergea bleg în urma bătrânului, nu dădea din coadă, nu lătra, şi numai când se apropia de hotar vedeam că apucă înaintea lui moş Gheorghiţă. Miera uşor să-l urmăresc de la portiţa noastră până acolo, fiindcă şedeam in capul satului, numai trei case erau în uliţa noastră cari ne despărţeau de hotar şi de viile de pe coasta Frumoasei-
In curtea lui moş Gheorghiţă era adeseori larmă mare şi încăerare. Bătrânul locuia în casa bătrânească pe care i-a lăsat-o feciorului său mai mare, Petru, care ajunsese cel mai înfricoşat beţiv al satului. Nu era zi să nu vină dela crâşmă pe două cărări. In casă se lua la ceartă cu nevasta, o amărâtă de femee. slabă, beteagăi,
urăţâţă de suferinţă, şi care-şi ruga moartea în toată clipa.
Tişnea in curte să scape din manile nebunului, care se lua după ea şi o fugărea cu o despicâtură in mână.
Moş Gheorghiţă, când era acasă, zăcărea mai mult prin grădină, subt un nuc, în vreme bună. Când auzea tărăboiul se urnea în silă şi se strecura in curte.
Nu ştiu cum îmi părea cu astfel de prilejuri şi mai încovoiat, şi mai neputincios, şi semăna şi mai tare a măgar.
Nelegiuitul, când îl vedea, lăsa muerea, ieşea pe laviţa de la portiţă şi începea să sudue singur.
Bătrânul, în zilele de ceartă, de obiceiu îşi lua puşca şi pleca la hotar- Când il auzea chemând cânele, beţivul de la portiţă se scula în grabă şi pleca pe uliţă la vale. Moş Gheorghiţă nu se mişca dela portiţă până când mai zărea pe feciorul său.
Spuneau oamenii că, cu ani înainte, bătrânul a tras cu puşca după fecior pentru patima aceluia, şi toţi se mirară cum nu l- a nimerit. Că era tintaş mare moş Gheorghiţă.
Pe vremea aceea nu era nici o lege a vânatului, omul puşca ce nimeria, in orice parte a anului, şi vânatul nu se împuţina. In sat nu erau decât trei puşti: a lui moş Gheorghiţă, a vighitorului dela viile grofului, şi a administratorului moşiei domneşti, domnul Gabor, „şpanul", cum îi ziceau oamenii.
Dintre acestea a vighitorului nu putea face nici o pagubă că avea ţevea plesnită de când i se încredinţase lui. O purta în spate numai pentru a înfrica pe ţiganii din apropiere, dacă le-ar fi venit dor de struguri.
Nime nu a auzit'o vr'odată bubuind.
Şpanul Gabor nu prea avea vreme să caute vânatul- Avea o armă cu ţeava scurtă şi o purta vecinic în spinare, — pe jos sau călare, — cu cureaua petrecută pe după cap. Rar se stârnea vreo sălbătăciune în calea lui, în bătaia puştii.
Aşa că mai multă pagubă făcea puşca arhaică a lui moş Gheorghiţă I. Gheorghiţă.
Pe vremuri — spuneau oamenii — el ţinea o droaie de copoi şi doi câni buni de porci. N'a umblat în viaţa lui la vânat decât cu câni. Nu- i plăcea să stea la pândă săi ese vânatul, şi spunea că-i păcat să puşti ori ce vietate care nu se apără. Nici în ciori, în ulii, în vulpi, nu trăgea decât în zbor sau în fugă.
In copilălrie nu-mi aduc aminte să-l fi văzut întorcându-se vr'o dată delà hotar fără un iepure sau o vulpe-
Intâia pisică sălbatică tot în mâna lui am văzut-o. Când l-am apucat eu era bătrân tare şi glasul îi era scăzut, vorbea mai mult în şoapte, aşa că greu înţelegeai ce vorbea. De fiecare dată, când era ceartă în casă, moşneagul lua puşca şi pleca, dupăce îşi înfrica feciorul beţiv — a trecut atunci şi el de cincizeci de ani. Şi cum cearta era cel puţin în patru zile din săptămână, moş Gheorghiţă pornia des la vânătoare, şi din pricina feciorului.
— Mai ies să-mi mai iese din cap, zicea el când cineva îl întreba că nu-i vine greu să mai bată dealurile. Dar poate că pornea cu puşca în spate şi din vechiul obiceiu, pentrucă l-am văzut luând drumul câmpului şi în zile liniştite.
Oamenii spun că mai demult se abăteau prin părţile noastre, primăvara, vulturi mari, cari duceau mielul în ghiare. Moş Gheorghiţă ci-că a puşcat din zbor mai mulţi vulturi de aceştia. Unii se spune că stau şi azi împăiaţi în conacul grofesc din sat .
Se mai povesteşte despre el că într'o iarnă: grea a împuşcat cincisprezece lupi dintre aceia cari săreau la oi în închisorile lor din sat.
Intr'o iarnă am văzut şi eu odată pe moş Gheorghiţă într'o haină ciudată ce se târa acum după el. Era de postav verziu, căptuşită cu blană necunoscută.
— Ce piele de dobitoc e aceasta moşule?, l-am întrebat, pipăind blana moale.
El abia inţelese ce întreb.
— De gadină, nepoate. Lupii i-am puşcat eu da' „bunda" mi-a făcut-o groful. I-am plătit'o cu alte douăzeci de piei de lup.
— Atâţia ai puşcat?
- Mai de mult era luparniţă mare pe la noi. Pădurile şi păraele furnicau de ei. Vezi că peatunci nu se ţineau încă porci sălbateci pe la noi.
— Şi lupului i-e frică de porci?
— Bagseamă! Acum sunt mulţi porci şi puţini lupi
Nici odată bătrânul nu-mi vorbise atât. Părea mai vesel. De câteva zile feciorul nu-i mai era acasă. Am auzit spunându-se că se bătuse la crâşmă cu nişte saşi, crăpă capul unuia, şi acum era în temniţă..-
Mi-aduc aminte când l-au prohodit pe moş Gheorghiţă. Era pământul îngheţat şi abia stropit cu zăpadă. Trăgea un vânt nevăzut care ardea obrazii. In jurul sicriului de scânduri vechi popa, diacul, nora mortului, două vecine, şi eu. Intrasem pentru întâia oară în curtea de peste drum. In grădină, răzimat de nuc, cu capul gol, beţivanul, feciorul vânătorului, urla. Şi, urlând, a petrecut mortul, la o aruncătură de bâtă, după sicriuImi păru mai mult schelălăitul unui câne decât plânsul unui om.
* * *
Cel de al doilea vânător din sat, „şpanul" Gabor era un ungur mijlociu de statură, îndesat, cu musteţele roşcovane, stufoase, cu ochii mici gălbui, traşi în orbite. II vedeam adeseori trecând călare, cu puşca după cap, căitre hotar. Dar nici odată nu
l-am văzut aducând vr'un iepure. Pe semne vânatul lui H aduceau slugile acasă. într'o dimineaţă de iarnă însă tot satul vuia. Ca ieri veniseră mai mulţi domni cu puştile şi cu copoii la moşie.
Veni cu două zile înainte şi proprietarul. Adunară din sat o ceată de gonaşi.
Mai sosiră domni delà moşiile grofeşti din satele vecine, şi se porni o mare vânătoare de porci sălbateci.
Pădurile se ţineau lanţ pe atunci, cale de-o zi bună, şi eşise vestea că sunt adunaţi acolo mulţi mistreţi la ghindă.
Fusese multă în toamna acelui an.
Luă parte la vânătoare şi şpanul Gabor. Domni bătrâni şi mustăcioşi strigară după moş Gheorghiţă Ivan I. Gheorghiţă, când trecură pe lângă casa lui.
Dar moşul putrezea de-un an în progadila satului.
Vânătoarea aceea se sfârşi cu spaimă mare.
Şpanul Gabor, spre seară, trecea cu puşca'n spate pe „calea afundă"- Intre două păduri era un drum adânc, cu numele ăsta, nu prea lung, dar cu coastele aşa de prăpăstioase că nu puteai eşi din el decât pe brânci.
Un mistreţ rănit, un vier cât un viţei, alerga năpraznic pe calea afundă drept spre Gabor.
Ce se va fi petrecut nime nu ştie. Destul că vânătorii înşiraţi mai la vale de calea adâncă, aşteptau, auzind tropotul ca de turmă, cu arma la ochi.
Dar zece încremeniră în şir, cu arma la piept când văizură arătarea.
Şpanul era în spinarea porcului, călare, vânăt, cu ochii eşiţi din cap, cu manile încleştate în coama mistreţului, şi urla, scos din fire, ca un lup.
Noaptea târziu l-au aflat rumâniii călări, porniţi in urmă pe dâra de zăpadă, în hotarul satului al patrulea, la aproape cincizeci de chilometri de calea adâncă.
In nesimţire cum era, l-au dăisăgit pe cal şi l-au adus la conacul boeresc, spre dimineaţă. Două ceasuri l-au frământat, i au turnat vin fierbinte pe gâtlej, până s'a trezit.
Oamenii povestiră o iarnă de întâmplarea asta.
Logofătul nu-şi aducea aminte cum a ajuns în spinarea vierului, nici cum a căzut în zăpadă, lăpădându-l calul năzdrăvan. La început, câteva zile, fusese ca nebun. Apoi se potoli.
— Dacă n'ar fi fost aşa de bun călăreţ, scăpa mai uşor, cădea mai iute din spinarea porcului, ziceau unii.
Dar „şpanul" de-atunci s'a mulţumit de vânăr toare de mistreţi.