BONCĂLUIT – 1939 - de: Prof. d LEONIDA POP

[blackcrotal]

BONCĂLUIT – 1939
de: Prof. LEONIDA POP
In toamna anului 1939 — timpuri tulburi, de neînţelegeri între popoare, răsboaie — oaspeţii mei nu au putut să vie la vânătoare, în terenurile de munte din regiu-nea Călimanilor. Paznicul meu Poldi, din terenul Dornişoara, era concentrat. Având permisie câteva zile, vine pe la mine şi stărueşte, să merg, să văd ce am în teren; chiar să împuşc vre-un cerb.
— Ai buni? — îl întreb.
— Sunt — îmi răspunde. Am văzut mai mulţi. Doi sunt foarte buni: unul are 20 de clenciuri, l-am văzut aproape; iar la al doilea nu i-am putut număra toate clenciu-rile din coroană, dar mi se pare şi mai bun.
Stăruinţele paznicului îmi trezesc patima vânătoarei la boncănit. Din întâmplare fiind liber câteva zile, mă hotărăsc, să merg în terenul Dornişoara, cu toate că era 29 Sept. şi goniţa cam pe sfârşite.
Terenul Dornişoara este situat în partea estică a judeţului Năsăud. Este format din munţii Peatra Dornei (1685 m), Petrile-roşii (1736 m), Tămău (1863 m), Mărişel (1871 m), Grui (1882 m), Tihu (1797 m), Struniorul (1967 m), Buba mare, Buba mică şi Cicera dintre Dorne — întindere peste 10.000 ha. pădure. Este strătăiat de apa Dorna, cu afluenţii Voroava, Mărişel, Gruiul, Tihul, Struniorul, Sgârciul, Buba, Părăul Crucii, Părăul cu peştii, Dornişoara etc.
Terenul are legătură cu munţii din regiunea Călimanilor şi cu terenurile din partea dreaptă a Mureşului. La întâlnirea celor două ape Dorna şi Voroava, am construit două case de vânătoare, una pentru paznic şi oaspeţi cu 4 camere, iar una cu 2 camere numai pentru oaspeţi, cu aranjamentul necesar; apoi grajduri pentru vite, cai etc.
Pe lângă cele două case, am făcut în locuri potrivite pe munţi 5 cabane cu câte 2 încăperi, fiecare cu sobe de încălzit, şi trei cabane, cu vetre de foc; apoi am deschis plaiuri şi cărări nenumărate.
Mă pregătesc de drum. împachetez cele trebuincioase traiului la munte, în răniţi, desagi de piele, pentru a le putea duce pe cai, schimbând locul dela o cabană la alta. Armă îmi iau Mauser-ul cu lunetă, 9.3, fiind obicinuit cu el. Intr'o Sâmbătă, 30 Sept., plec din gara Năsăud împreună cu paznicul Poldi. Călătoria până la Vatra Dornei, cu trenul dc persoane, durează 8 ore, dar este plăcută. Trecem în revistă în fuga trenului peisagiile frumoase, terenul variat, satele grănicereşti dela Năsăud în sus pe Valea Someşului până la Ilva-Mică. De aici lăsăm în stânga Someşul şi intrăm pe Valea Ilvei, pe noua linie de cale ferată, care leagă Ardealul cu Bucovina. Cum se schimbă peisagiile pe unde trecem, aşa îmi revin în minte amintirile locurilor cunoscute. Mă cuprinde nostalgia timpurilor trecute, văzând codrii frumoşi de fag, dinspre muntele Heniu, cu miile de culori ale toamnei, unde am auzit cel dintâi boncăluit de cerb şi am câştigat cel dintâi trofeu.
Iată Poiana Ilvei, satul natal, cu hoinărelile copilăriei, cu flobertul după găiori, ţărci, ba câteodată şi răţuşti, de pe apa Ilvei. Dascăl în ale vânătoarei aveam pe badea Ion a Vârvarei, din coasta satului. Trecem faţă în faţă, cu coastele preţipişe ale Măgurei-Ilvei, unde iepuream tot cu badea Ion, în vacanţele Crăciunului, ca elev, cu Vidra şi Dudaş, cei mai buni copoi din lume. Ţin minte, că eram încălţat cu opincile cele noui ale lui badea Ion şi alunecam pe zăpada proaspătă, încât scoboram mai mult pe spate, decât în picioare. Ajungem la Ilva-Mare. Valea se lărgeşte. încep codrii mari de fag, molid, brad, cu lunci şi poieni frumoase. însăşi linia, cu o mulţime de tunele şi viaducte ameţitoare, te pune în uimire. Nu ne ajunge timpul să gustăm frumuseţile acestor regiuni ale Carpaţilor şi apare Grădiniţa, gara din punctul cel mai înalt al liniei. De aici scoborim panta dulce în Valea Teşnei spre satul Coşna. Pitorescul satului grăniceresc Coşna, aparţinând Ardealului, prin portul ţărănesc, ne arată, că suntem în Bucovina
Nu peste mult ajungem la Vatra Dornei şi de aici cu automotorul la ora 5 p. m. la Dornişoara. Ne aştepta nevasta paznicului cu cei doi copii şi cu trăsurica de un cal pentru bagaje. Distanţa de aproape 1 klm. până la casele de vânătoare o facem pe neobservate. Cei doi copii, nu-şi dădeau rând, a ne povesti şi a imita cerbii, ce îi auzeau boncăluind în tăietura din apropierea casei de vânătoare.
Fiind spre inserat, ne hotărîm, să ascultăm din foişorul casei cerbii din tăietura din faţă a Voroavei, iar la dibuit să eşim mâne dimineaţă. Pe culmile munţilor se mai vedea zăpada ninsă de câteva zile. Cerul senin, aerul rece.
„Au să boncăluiască bine" — observă paznicul. In adevăr auzim boncăluit, cătră vârful tăeturii. Se puteau distinge trei glasuri. Ascultăm un timp, dar tremurând deabinelea de frig, cu părere de rău părăsim foişorul. Cinăm şi facem planul cu paznicul, care cunoştea bine terenul, toate plaiurile, cărările şi hăţeile. aşa ca în zilele de Duminecă, Luni, Marţi şi Miercuri să cercetăm tăeturile, seherburile dela Arşiţa Boului, Priporul roşu, Buba mică şi mare, apoi cele de subt Miragi, Părăul Paltinului, Sgârciul şi Struniorul.
Ca să ne putem scula de dimineaţă, ne culcăm de vreme. Dimineaţa eram în picioare la ora trei. La trei şi jumătate eram plecaţi. O mică raniţă cu ceva de-ale mâncării, un pieptăraş de lână, pelerina de ploaie, arma, binoclul, bastonul şi un mic felinar de mână era echipamentul strict necesar, ca să fim uşori în dibuirile noastre prin tăieturi proaspete, seherburi, păduri, cu multe căzături de arbori rupţi şi răsturnaţi de vânt, desime de buhăşei, smeură, mure, afiniş — sâlhe de nepătruns.
Adeseaori eram siliţi să lăsăm cărările făcute cu multă chibzuială în vederea vânătoarei la boncăluit. Ori era timp frumos, ori ploaie, făceam ocolul plănuit. De regulă pe la ora 11 ne întorceam la casa de vânătoare. După masă odihneam până la 3, când porneam iarăşi în alte părţi ale terenului. In locuri potrivite mai înalte, de unde aveam privelişte frumoasă şi vânt bun, în margini de seherburi, unde obicinuiau cerbii să iasă la păşune, zăboveam mai mult, în standurile dinainte ticluite de paznic, şezând pe câte un trunchiu de molid căzut; acoperiţi de buhăşei, ca să nu fim văzuţi.
Cercetam cu binoclurile toate vâlcelele, gropile, ridicaturile şi coastele tăeturilor. Dacă nu vedeam ori nu auzeam nimic, încet, pe cărări tainice, pe margini de pădure, rămasă pe muchi, treceam dibuind mai departe, până când auzeam boncăluit de cerb. Atunci ascultam, până ce statoream locul unde boncălueşte. Atât îi trebuii paznicului, ca să ştie pe unde să ne apropiem.
Intr'o zi, m'a condus până la distanţă de împuşcat, pe tăeturile de subt Miragi, la un cerb de 12, bun, coarne lungi, frumos arcuite. Aces cerb avea două cerboaice şi pe lângă el trei cerbi, unul de zece şi doi mai tineri, de opt şi şase. Au boncăluit foarte bine. Cerul era acoperit cu nori, puţină ploaie. Au stat pe tăetură până către ora 11. In altă zi, condus tot de paznicul Poldi, însoţit şi de paznicul nou Grigore — care avea să înlocuiască pe Poldi când va pleca la datorie către ţară — am căutat tăeturile Paltinului şi ale Voroavei, unde am văzut trei cerbi buni de împuşcat. Unul pe covată cu scăldătorile avea 14 ramuri şi era însoţit de două cerboaice şi de 5 cerbi mai tineri. Avea coarne lungi, patru clenciuri în coroană, formate largi, dar nu destul de groase. Cerb încă în desvoltare. L-am putut observa foarte bine apropiindu-ne până la 150 paşi. Au boncăluit bine. La ora 10 i-am lăsat tot pe tăetură. Alt cerb am văzut pe coasta tăeturei din Paltin de către Miragi. Coarne groase, largi, cu raze lungi. Era în căutare şi boncăluia foarte puternic. Ce va fi acesta peste 3—-4 ani, dacă va trăi? Al treilea cerb l-am văzut, după masă la ora şase şi jumătate, în tăetura Voroavei, în marginea pădurii. Avea două cerboaice. Coarnele erau foarte lungi, groase şi avea coroane rămurite, puternice. Nu i-am putut număra toate clenciurile. Era într'un loc unde nu mă puteam apropia şi nu a stat pe tăetură, decât câteva secunde. La întoarcere spre casă, paznicul m'a întrebat: ,,Ce zici, D-le Profesor, sunt buni?" Ii răspund, că după lege, sunt buni de împuşcat, dar pentru noi sunt buni de cruţat. Se fac ei şi mai buni. Aş împuşca numai pe cel din astă seară. E păcat să se împuşte un cerb, încă în desvoltare, până ce nu ajunge la culmea puterilor sale. M'a priceput, dar am văzut că s'a uitat jos. Am înţeles, ce a gândit şi i-am zis: — Iţi voi da premiul, ca şi cum aş fi împuşcat pe cel mai bun. Am văzut satisfacţia pe faţa lui. In adevăr şi merita. M'a condus, cum a ştiut mai bine la tus-trei, la distanţă de 200—150—100 paşi sperând, că voi împuşca vr'unul. In noaptea de 3 Oct. ploaia a turnat fără contenire. îmi sta gândul la cerbul văzut de cu seară, dar mi-am schimbat planul din cauza ploii şi am cercetat în 4 Oct. cu cei doi paznici Poldi şi Grigore, tăeturile dela Sgârciul şi Struniorul, unde aveam cărări fără iarbă şi smeuriş.
Am văzut un cerb cu 10 ramuri, lângă el cu două cerboaice. Coarne groase, lungi, coroană cu 3 în vârf — cerb de viitor. Nu boncăluia. La reîntoarcere am dat de urma alor trei lupi pe plaiul de lângă apa Dornei. Semn rău. După masă nu am eşit. Ne-a plouat dimineaţa din belşug şi am făcut un ocol destul de mare. In dimineaţa de 5 Octomvrie, după ce plouase până după miezul nopţii, plec la ora 4 pe Voroava, la dibuit, însoţit de paznicul Grigore. Timpul era umed, cerul cu nori. Văzusem acolo într'o seară un cerb foarte puternic şi acum încercam norocul, mânat de dorinţa de a-1 mai vedea. Voroava este numele unui părău de munte. După cum îl spune numele, face gălăgie, voroveşte, rostogolind pietrile, mai ales în timpul ploilor de primăvară şi vară. Voroava se numeşte şi valea cu păduri bătrâne de molid, cu multe tăeturi, plantaţii mici şi mari, întretăiate de păduri rămase după tăere, pe Provocare.. muchi, picioare, ţucle (vârfuri cu stânci); locul de predilecţie al cerbilor în timpul goniţei. Pornim pe plaiul, care duce pe părăul Voroavei în sus, până în dreptul unde a fost o stână, iar de acolo pe cărarea din dreapta prin pădure. Cu toate că eram ajutaţi de un mic felinar, nu putem ţine cărarea. Ajungem cu greu pe cel dintâi tăpşan deasupra tăeturii. — Ce ne facem Grigore, că-i intunerec beznă şi pădurea e plină de căzături? — Cum ştii D-ta aşa vom face, că eu sunt nou pe aici — îmi răspunse însoţitorul meu, care nu avea multă experienţă la vânătoarea cerbilor, la boncăluit.
Avea insă desvoltate însuşirile omului crescut la munte. Bine făcut, bun de picior, neobosit, auzul fin, văzul şi spiritul de observaţie neîntrecut. — Stinge felinarul! — îi zic. Până s'a miji de ziuă, stăm în marginea pădurii. Ascultăm; nu auzim nimic. Zărindu-se de ziuă, în loc să ne întoarcem să reluăm cărarea prin pădure, ca să ajungem la alt tăpşan mai înalt, o luăm pe margine, deadreptul prin desime, peste trunchiuri de molizi căzuţi de vânt, ori rămaşi după tăiere, printre ei crescuţi brădui tineri, soci, răchiţi, smeuriş, des ca peria, de abia puteam străbate. Ajungem cu chiu cu vai, la observatorul clădit dintr'un paltin, din dunguţa tăpşanului, unde eşea cărarea din pădure, pe care n'am fost nimerit-o prin întuneric. De aici se vedeau alte vâlcele, săştini, tăpşanuri şi corhe ale tăeturei Voroava. Nu ne urcăm în observator, ci ascultăm de jos. Auzim doar nişte mierle de pădure speriate la apropierea noastră. Neguri purtate de vânt se ridicau şi se lăsau spre văi, ca nişte pânze mari, ici-colo străvezii, trase de mâni nevăzute. Molidaşii apăreau şi dispăreau, ca nişte arătări în nelămurirea dimineţii. Răcoarea ne face să strângem hainele, mai ales că transpirasem binişor eşind prin desimea tăeturii. Cercetăm cu binoclurile peste tot. Nu zărim nimic. Auzim boncăluit, către tăeturile din sus, unde văzusem cu paznicul Poldi cerbul de 14, cu cele două cerboaice. Ne hotărîm să trecem deacurmezişul într'acolo. Aveam o cărare deschisă, încă din vara trecută, acum crescută cu iarbă mare, până în brâu, galbenită de bruma toamnei. Ne venea mai bine, să mergem prin iarba udă a cărării, decât să trecem peste rămăşiţele tăierilor de păduri. Numai cine a avut ocazia să vadă ori să treacă printr'un parchet de 5—10 ani tăiat, în pădurile grănicereşti, poate şti ce însemnează acest amestec sălbatic, de rămăşiţă de lemne, pădure tânără, smeuriş, muriş, afiniş, răchiţi, soci, scoruşi, paltini! Ajungem la sărării, unde vedem urme mai vechi, de cerbi şi cerboaice cu viţei. Eşim în piciorul dela deal de baracă, o colibă rămasă din timpul lucrărilor de pădure. Din dunga tăpşanului dintre doi brădui, cercetez covată. Văd două căprioare cu iezi. Paznicul îmi şopteşte să bag de seamă în vale, că aude ceva. „Dacă este, ne simte, — gândeam în mine, — că e vântul rău, suflă delà noi în vale". In adevăr, un ţap cu o căprioară au brăhnit de câteva ori şi în sărituri, ca săgeata, s'au depărtat către cele cu iezi, dispărând toate în păduricea din corha coveţii. Străbatem covată şi eşim în alt picior, unde stăm puţin, ca să mai răsuflăm. De aici auzim mai bine boncăluitul cerbilor din tăieturile de din sus de părăul Paltinului. Gândul nostru era să ajurgem acolo. Aveam de trecut o vălcică şi o dungă de tăetură, fără nici o cărare. Scoborind pe marginea păduricei, rămasă pe stânca unde se întâlneau cele două picioare ale tăieturei, G. îmi spune, că aude ceva înfundat spre obârşia părăului Paltinului. Ascult şi în adevăr se desluşea boncăluitul adânc al unui cerb în căutare de vaci: „A-u-h, a-u-h, a-u-h, a-u-u-u-aaah!" Părăul Paltinului este format din două părăuaşe cari isvoresc din obârşia de subt culmea muntelui Miragi. Părău scurt de vre-o 3 km, repede, având coaste piezişe, cu pădure mare, tăieturi plantate de 3—4 ani şi tăieturi noui. Pe piciorul dintre isvoare este pădure, până sus la culme. Aceasta despărţeşte tăietura Paltinului în două: partea de către Voroava şi cea de către Miragi. Cerbul era pe tăietura Paltinului de către Voroava, pe piciorul cel mare, cu o mică pădure deasupra stâncilor. Acoperiţi de un val de negură pe care o mâna vântul la vale, trecem părăul în marginea pădurii din faţă, de către Miragi. Prin ceaţa care se răreşte, cercetez cu binoclul, tăietura din stânga, de către Voroava. Văd un cerb cu 10 raze, că trece printre isvoare. Acesta să fi boncăluit aşa de adânc? Nu se poate. Deodată aud pe cel bătrân. Caut mai bine şi între rădăcinile arborilor căzuţi, descopăr cerbul, cam la mijlocul coastei, între nişte soci. Era la distanţa de vre-o 500 paşi, dar se vedea că are coarne puternice, coroane bune şi boncăluia adânc, cu putere, de răsuna înfundat părăul Paltinului. „A-u-h, a-u-h, a-u-h, a-u-u-u-a-a-ah!" — Dacă ne-om putea apropia pe acesta îl voi împuşca! — îi zic lui G. Văd bucuria pe faţa paznicului, că în sfârşit am dat şi de cel căutat, caşi cum ar fi fost sigur, că îl voi avea. Chibzuim cum să-1 apropiem. Mergem de-a coasta prin pădure, călcând pe muşchiul moale, cu mare băgare de seamă, fără s^omot, până ajungem între isvoare, faţă 'n faţă cu locul unde am văzut cerbul, care era acum ca la vre-o 300 paşi. Nu-l vedem, dar îl auzim, mai la deal spre isvorul din dreapta, de către tăietura Voroavei. Trecem şi isvorul pietros al Paltinului dinspre Miragi şi intrăm în pădurcea de pe piciorul dintre cele două isivoare. — Trebue să grăbim, prin pădurice Si vina rivalul! la deal — îi şoptesc lui G. — să ajungem intr'un drept cu cerbul de pe tăietură, până nu se schimbă vântul; că dacă iese soarele de după culme — vântul trage la deal —, iar cerbul trecând pe din sus de noi, ne simte şi-l pierdem pentru totdeauna. Spre norocul nostru auzim cerbul reîntorcându-se pe tăietură. Trece de locul unde l-am văzut întâi şi merge încet, boncăluind, către păduricea rămasă deasupra tăieturii, pe stâncă. întoarcem şi noi şi ne oprim între isvoare, pe un mic tăpşan în dosul unor molizi. După auz, cerbul ajunsese în marginea pădurii, între nişte răsturnaturi de rădăcini ale molizilor trântiţi de vânt şi nişte soci, încât silinţa mea şi a paznicului de a-l vedea cu binoclul rămâne zadarnică. Razele soarelui se iveau peste creasta muntelui — vântul trăgea la deal —, iar când o rază de soare, printre negurile grăbite să dispară, cade pe locul unde era cerbul, îi pot deosebi coroanele puternice printre rădăcini, crengi uscate, molizi şi soci. Distanţa era cam 350 paşi. Nu puteam să-i număr precis clenciurile coroanelor; stânga 6, dreapta mai mult de 6. Iasă puţin pe o ridicătură. Ii văd întreg corpul într'o poziţie majestoasă, cu capul ridicat, cum numai în tablourile pictorilor celebri, se poate vedea. Nu îndrăsnesc să împuşc la această distanţă într'un astfel de animal, cu toate că nu sunt dintre cei din urmă ţintaşi. Mă uitam la el cu binoclul. Boncăluia foarte agitat. ,,Au-u-h-a-u-h, a-u-h, a-u-u-uaaah!" Chema la luptă pe rival. Rivalul însă era departe peste piciorul Paltinului, de unde îl auzea, din când în când. Plin de speranţă, stătea un timp destul de lung nemişcat, pentruca apoi să scoată mugete şi mai puternice şi mai pline de dorinţă, ca după aceea liniştindu-se, să rupă câte-o frunză ori fir de iarbă. Pe încetul se trage, la marginea pădurii, într'o răritură. Ajugându-l soarele, se culcă. Nu era cu putinţă de apropiat. Pe deasupra era vântul bun, dar tăietură goală şi prin tăietură cu neputinţă de mers fără sgomot şi neobservat. Pe din jos pe marginea păduricii, nu mă puteam apropia, fiind vântul rău. A-l aţâţa cu scoica, boncăluind ca un cerb cu vaci, nu mă încumetam, deşi de multe ori mi-a reuşit să mă apropiu şi să atrag spre mine cerbi buni, Haitul din Dornişoara. In fund Piatra Dornei. prin acest mijloc, la pădure, cu mici goluri, dar nu pe tăietură. Iau hotărîrea să-1 pândesc peste zi din locul în care eram, până la înserat, când va porni spre tăieturile de subt Miragi, unde a auzit cerbi cu ceboaice — în contro a vrut să treacă în zori — dar l-a apucat ziua. îmi făceam planul, că trebue să treacă pe aici, printre isvoare, mai alese că pe tăietură erau rămaşi, nişte molizi, cari făceau legătură cu păduricea, în care ne ascundeam. Ca să îmi duc la îndeplinire acest plan ne trebeuia multă răbdare! Ii comunic pe şoptite şi lui G. hotărîrea mea. Rămâne mirat — făcând ochi mari — dar se resemnează fiind foarte ascultător şi se aşează frumos, la spatele meu. Ii fac semn să deslege raniţa să mâncăm. Ceaiul cald din termos şi-o felie de pâne cu unt şi o bucată slănină ne încălzeşte. Cerbul culcat, scotea câte un muget adânc, înfundat, ca un oftat. Din când în când da mai cu putere şi atunci se ridica în picioare şi eşia în marginea tăieturii mai la soare, pe jumătate acoperit de un soc. Ridica măreţ capul, cerceta cu deamănuntul tăietura goală până în vârful muntelui. Asculta şi împins de focul dragostei, deschizând gura, întinzând gâtul, dând capul cu coarnele pe spate, scotea mugete pline de foc şi dorinţă, de răsuna părăul Paltinului — şi vibra şi întreg trupul nostru, încălzindu-ne mai mult, ca ceaiul din termos .. . Rivalul însă nu se arăta. Cerbul nostru rămânea câteva minute, ca o stâncă — nemişcat — ca să înceapă boncăluitul din nou şi mai cu putere. Neprimind nici un răspuns, se liniştea şi să trăgea din nou în răritura din marginea pădurei, să se culce în razele soarelui. Ofta din când în când. Se ridica şi începea a coji cu coarnele un molid, destul de gros, încât îi vedeam cu binoclul trunchiul cojit — roşu galbin — în bătaia soarelui. După aceea, obosit, se culcă şi doarme liniştit aproape 2 ore. Timpul trecea uşor, furându-mă gândurile. îmi aminteam de acum 9 ani, când am luat în arendă aceste terenuri. Zile şi săptămâni hoinăream prin păduri în timpul boncăluitului, dar niciodată nu mi s'a dat să văd peste zi un cerb boncăluind undeva. Arendaşii dinaintea mea vânau cu gonaci şi cu câni. Cerbi erau foarte puţini. Sunt şi astăzi terenuri, în cari este aceiaşi situaţie. Arendaşii obţin autorizaţii de împuşcat cerbi şi cerboaice atât, cât nu supoartă întreg efectivul de cerbi din întreg judeţul. Ce nu s'ar putea face din aceste terenuri reunite, grupate într'o mână bună, de bună seamă cu eliminarea pretinşilor „vânători"! Din aceste gânduri profane, mă trezeşte cerbul, care se ridică şi vine pe tăietură. Acum îi pot număra şi clenciurile coroanei drepte — opt — pe fondul verzui al molizilor. Aproape alte două ore a stat într'un loc sorindu-se. Boncăluia, cerceta cu privirea în toate părţile; începea mai cu putere; îl apuca mânia şi chema la luptă contrarul, ce-1 auzea peste piciorul Paltinului. Se apropia ora 4. Cerbul vine pe tăietură ceva mai la vale. In credinţa că va scoborî la trecerea dintre isvoare, îmi pregătesc arma şi aştept. Se întoarce iar cătră pădure, boncălueşte şi trece pe marginea pădurei puţin mai în jos. — Dar dacă se va duce pe marginea pădurei, în vale? îmi şopteşte G. — Nu cred. Aici are legătură mai bună, îi răspund. In adevăr vine iarăşi la locul unde a stat mai mult, între soci, rădăcini şi buhăşei, boncăluind din când în când. Scoboară pe tăietură mai la vale şi se asigură, uîtându-se în toate părţile. Boncălueşte cu putere. Aşteaptă foarte băgător de seamă, câteva minute, nemişcat. Dintr'odată, ca şi cum ar fi luat o hotărîre, porneşte la vale, de a coasta, drept spre noi. Ridic siguranţa şi pun acceleratorul. O încordare a întregii mele fiinţe, strâng arma la umăr. Cerbul vine, vine... iar când ajunge la 60—70 paşi, o inspiraţie adâncă, potrivindu-i, crucea lunetei la lopăţică, reţin răsuflarea şi o uşoară atingere a trăgaciului face se răsune valea Paltinului de detunătura împuşcăturei. Cerbul face câteva sărituri în vale, lovit la „casa sângelui" cum spune G., pentruca să cadă cu un sunet înfundat, de prăbuşire. G. mă întreabă dacă l-am ochit bine. — Bine — îi răspund; nu-i acum locul să mai aşteptăm după împuşcătură. Să mergem ceva mai la vale. Mergem. Vedem locul unde a primit glonţul, urmele săriturei întoarse în foc, sânge şi, nu departe,
descoperim cerbul, în părăul Paltinului. Zăcea nemişcat cu coarnele răzimate de buştenii strânşi de ape. Era căzut pe stânga cu capul în sus. Măreţia lui din viaţă o păstrează şi în moarte. Şi-a dat sfârşitul uşor, cu gândul la cerboaice şi la rival, fără să se sbată ori să lovească cu picioarele şi coarnele, fără să mai încerce să se ridice. Ii număr clenciurile. Pe cornul drept 10 — in coroană 8, iar pe stângul 9 — în coroană 6. — Să trăeşti domnule Profesor! îmi urează G. — Şi domniata, că eşti cu noroc! îi răspund, întinzându-i mâna. Linişte de mormânt ne cuprinde apoi, uitându-ne unul la altul cu vorba oprită în gât. O crenguţă de cetină muiată în sânge, întinsă de G. mă trezeşte din priveghiul cucernic. Sunt cuprins de sentimente felurite: bucurie, mândrie, dar şi părere de rău, pentru sfârşitul celui mai nobil animal, al Carpaţilor noştri iubiţi. Sentiment de bucurie, mândrie, pentrucă prin dragostea şi grija mea a crescut şi s'a făcut puternic acest cerb. Sentiment de părere de rău, ca întotdeauna, când vezi sfârşitul unei fiinţe, dar mai ales când îl faci cu mâna ta, împins de însuşirile strămoşeşti. „Aşa a rânduit Dzeu" după spusa lui G. — Nu-i timp de pierdut G., seara e pe noi. Despărţeşte-i capul de trup, curăţeşte-1 şi aşează-1 să se scurgă sângele, apoi îl acopere cu cetină până mâne zi când îl veţi duce la vale. G. ia trofeuel în spinare şi coborîm încet, pe plaiul ce duce la casa de vânătoare Umbrele nopţii ne învălue pe când ajungem. In depărtări se mai aude boncăluit de cerbi. Astfel i s'a împlinit sorocul bătrânului din Paltin, după ce şi-a împlinit menirea, lăsând urmaşi tot aşa de vrednici ca şi el.