Ciochinar de piele

[Marius]

Ciochinar de piele

Peste două zile urma sa merg la raţe, aşa că m-am apucat iute să-mi fac ciochinar. La vremea aceea nu se găseau în magazine nici un fel de accesorii de vânatoare şi eu, începător fiind, e de înţeles că îmi lipseau multe din cele necesare. Cum nu sunt deloc îndemânatic, după ce că mi-a luat trei ore şi jumătate de trudă, mi-a ieşit o arătare de ciorchinar de toată ruşinea. Mai mult, în lupta cu pielea de şorţ de sudură, am reuşit să mă tai adânc, până către os, la un deget. In fine aveam ciorchinar.

In ziua cu pricina, pe la patru dimineaţa, cu echipajul complet în maşină, adică patru vânatori, ieşeam din Bucureşti cu speranţa cât Casa Poporului. Pe drum, mai o poantă, mai un sfat, mai o amintire, timpul trecea în cel mai plăcut mod. Nea Oreste , decanul de vârsta al grupului nostru, îşi aduce aminte că în urmă cu câteva zile, când am fost împreună tot la raţe, m-a văzut cărându-le legate cu o sârmă găsită pe câmp, şi mă întreabă hâtru:
-Măi puiule, ai mă ciochinar sau îţi dau eu unul împrumut?
Fiind vânator de numai o lună, era de la sine înţeles că devenisem automat ţinta glumelor şi noul subiect de tachinare amicală al grupului în care încercam să mă integrez.
-Am, nea Oreste,mi-am făcut.
-Ia dă-l încoace să văd şi eu cum ţi-a ieşit!
Am sperat că nu se ajunge la asta, fiindcă îmi era clar că o să fiu subiect de caterincă, dar n-am avut ce face, şi am scos ciochinarul din buzunar.
-Hehehe! Ăsta-i ciochinar măi răţarule? Ia uitaţi mă baieţi, e cusut strâmb, inelele sunt prea mici, carabiniera e prea mare, şi în plus, l-a făcut cu doişpe posturi. Vedea-te-aş io să-l cari pe ăsta plin de gâşte. Uite băi puiule cum tre' s-arate un ciochinar, şi-l trase afară din buzunar pe al lui: pielea tre' să fie moale dar rezistentă -am stricat un toc de arma ca să-l fac-, corzile să fie nici prea scurte, că nu îţi intră gâştele, nici prea lungi, că te împiedici de păsări când le cari, opt, hai, maxim zece posturi, carabiniera potrivită, că nu remorchezi Volga cu ciochinarul! Aşa trebuie sa arate! Eu pe ăsta îl am de peste douăzeci de ani şi mai degrabă m-aş despărţi de nevastă decât de el.
Ceilalţi doi colegi din maşină, şi ei vânători vechi i-au ţinut isonul, şi cum timpul, până la lacul din Bărăgan la care mergeam, trebuia oricum umplut, m-au luat şi ei in tărbacă, şi pe bună dreptate: aşa cum v-am spus la început făcusem un ciochinar ca vai de lume.
In sfârşit, maşina (adică bătrâna Volgă a lui nea Oreste) părăsi asfaltul şi începu să ţopăie sprintenă ca un şifonier pe drumul prăfos ce ducea în coada lacului. Ajunşi acolo, repede echiparea, stabilirea strategiei şi hai, că încă-un pic şi se luminează.
Deşi glumeţi cei trei vânatori erau gata să-mi împărtăşească din experienţa şi cunoştiinţele lor, aşa că unul din ei, Traian, m-a luat alături de el în stuful din marginea bălţii. Vânatoarea n-a fost o grozăvie, dar cum se întâmplă de obicei, începătorii au parte de noroc. Aşa a fost şi atunci: majoritatea înaripatelor au trecut în zbor pe deasupra mea şi am reuşit sa împuşc astfel trei raţe. La ora stabilită pentru încheierea vânatorii, mândru nevoie mare, cu cele trei raţe atârnate în ciochinarul cel nou, m-am dus la maşină. Nea Oreste era acolo deja. Tolănit pe iarbă, în căldura soarelui blând de octombrie, îşi înşirase pe rucsac nelipsita bucată de pâine, brânza şi ceapă. Lângă rucsac, un raţoi de toată frumuseţea, agăţat în ciochinar.
-Bravo puiule! îmi zice. Frumos! Trei raţe! Puteam şi eu să iau câteva, dar n-am vrut sa trag la raţe, ci numai la raţoi, şi-mi făcu semn cu capul către răţoiul din ciochinarul său. In clipa aceea, parcă dându-şi seama că despre el e vorba, răţoiul lui nea Oreste, se ridică de jos, scutură capul de două ori, şi cât ai clipi din ochi, îşi luă zborul. Dăm toţi buluc către arme, dar mult prea târziu. Nu ne rămâne decat să ne uitam lung în zare, unde, un ciochinar de piele cu opt posturi, cu corzile exact cât trebuie, având carabiniera nici prea mare, dar nici prea mică, e purtat tot mai departe de un răţoi care a înviat inexplicabil.

După douazeci şi ceva de ani, în aceeaşi formaţie, de data asta cu altă maşină, pentru că Volga lui nea Oreste nu mai e demult, plecăm la raţe. După ce ieşim din Bucureşti, mai o glumă, mai o amintire să treacă timpul. Nu mă pot abţine şi zic:
-Măi nea Oreste, ai ciochinar sau iţi dau eu unul împrumut?

Marius Cocârlă

[UlissePro]

Marius din pacate scrii prea rar! Super povestirea!

[tehărău]

Jos pălăria!

[acsph]

As zice "epic!" ..daca as sti ce insemna ! Felicitari !

[Dr.47]

Frumos!

[jon2004]

Like

[AXP]

Faina povestea.

[TITI68]

Super !!!

[Sly_Fox]

Super povestea.
Acum vine intrebarea,ai mai publicat-o pe undeva,revista,almanah ceva? Parca imi amintesc ca am citit-o acum cativa ani intr-o publicatie de specialitate. De fapt sigur am citit povestioara,dar nu mai stiu unde.
Am mai citit una de-a ta in revista Carpatii,asta mai din zilele noastre ( nu mai stiu daca revista mai apare). Este povestea cu porumbeii gulerati din Balta Ialomitei,cred ca iti amintesti de ea.

[OVI762]

Foarte frumos.

[Marius]

Super povestea.
Acum vine intrebarea,ai mai publicat-o pe undeva,revista,almanah ceva? Parca imi amintesc ca am citit-o acum cativa ani intr-o publicatie de specialitate. De fapt sigur am citit povestioara,dar nu mai stiu unde.

Am scris-o in urma cu cateva zile.

Mutumesc tuturor pt. aprecieri!

[Sly_Fox]

Am scris-o in urma cu cateva zile.
Mutumesc tuturor pt. aprecieri!

Inseamna ca a mai patit-o si alt vanator, sa ii plece rata cu ciochinarul in loc de cravata.

[liviur]

[Marius]

Am scris-o in urma cu cateva zile.
Mutumesc tuturor pt. aprecieri!

Inseamna ca a mai patit-o si alt vanator, sa ii plece rata cu ciochinarul in loc de cravata.

Poate ai auzit-o povestita. A patit-o nea Oreste la voi (noi) la Giurgeni. Eu n-am fost atunci, dar mi-a placut intamplarea.

[jon2004]

Ca sa fiu si eu un pic carcotas : denumirea corecta este ”ciochinar”

[Marius]

Ca sa fiu si eu un pic carcotas : denumirea corecta este ”ciochinar”

Stiu, a mai fost discutia asta, dar eu asa am apucat acu' 30 de ani si pentru mine si cei cu care vanez asa ramane: ciorchinar.
De altfel, dpmdv ciochinar n-are sens, ca nu prind pasarile de cioc. Mai degraba ciorchinar, pt ca stau ciorchine.

[jon2004]

Ca sa fiu si eu un pic carcotas : denumirea corecta este ”ciochinar”

Stiu, a mai fost discutia asta, dar eu asa am apucat acu' 30 de ani si pentru mine si cei cu care vanez asa ramane: ciorchinar.
De altfel, dpmdv ciochinar n-are sens, ca nu prind pasarile de cioc. Mai degraba ciorchinar, pt ca stau ciorchine.

Se foloseste de catre foarte multi vanatori , denumirea de ciorchinar si nu este neaparat o greseala .
Denumirea de ciochinar nu are nici o legatura cu ”ciocul”

[biriuck]

Nici eu nu cred ca vine de la "cioc" ci de la ciochina. Chiochina e un accesoriu prezent la cam orice sa in trecut, era ori un carlig ori o curea de care se legau/se atarnau diverse (merinde, vanat, cate un miel etc).
A nu se confunda cu coburii, compartimente speciale pozitionate in fata pe ambele laterale. Ciochina era pozitionata in partea din spate.
Tot ciochina mai era denumit si un fel de carlig pe care il purtau muntenii la brau in scopul de a atarna de el diverse legaturi.

Si eu am aflat intai de "ciorchinar" si abia ulterior am aflat care e forma corecta. Am ramas la cea corecta
Consider ca trebuie sa tindem catre formele corecte chiar daca le-am cunoscut intai pe cele 'adaptate', altfel ajungem sa pronuntam toti "mușchetar"

Povestea este insa foarte frumoasa, daca vei avea de gand sa o bagi intr-o carte cu astfel de povestiri sunt cam 2 variante:
1. Editare la forma corecta
2. Licenta poetica Daca autorul vrea neaparat asa atunci asa ramane („Cobori în jos luceafăr blând.."