Moș Pătru
Lângă Stâncile Zănoagei, în miez de noapte, bărbatul își făcu loc cu greu prin desimea crengilor de brad către peretele de stânca. Greu pentru ca n-avea lumină, dar și pentru că desimea era aproape de nepătruns. Dar el, Moș Pătru, știa drumul. Mai fusese aici. Odată ajuns la stânca cea mare, pe pipaite dădu de bradul care îi trebuia. Bradul era crescut parcă din piciorul stâncii uriașe, la numai jumătate de metru de aceasta. Deși avea optzeci și patru de ani, aproape de doi metri și peste o sută de kilograme, Moș Pătru se cățără în copac, sprinten precum un flăcău. La a patra creangă se rezemă cu spatele de trunchiul cel gros și dădu jos de pe spate legătura ce-o purtase pâna aici. Era arma cea veche învelită ca de obicei, să nu o ia rugina. Fără nici o clipă de zăbavă o împinse în mica grotă din stâncă, aflată la patru metri înalțime, loc uscat, pe care nimeni n-avea să-l afle vreodata. Cu mișcări sigure coborî din bradul cel bătrân. Ultima creangă, cea mai de jos, pârâi sub greutatea lui. Gândurile lui galopară cu vioiciune pâna în urmă cu treizeci și cinci de ani, când a găsit bradul ce-l ducea la grota unde avea sa-și ascundă pușca. Acum bradul a început să se usuce. Va trebui să găsească altă ascunzătoare.
Refăcu înapoi prin des, drumul la ranița din pânză groasă, militară, pe care o lăsase lânga pârâu. Se opinti și și-o aburcă în cârcă. Bretelele îi tăiau umerii lați mai tare ca de obicei. Țapul negru a fost unul gros în trup. Deși curațat de măruntaie, piele și oasele cele mari, tot avea vreo patruzeci de kile. Porni spre vale, dar nu pe potecă, ci de-a dreptul prin pădure. Știa toți munții, fiecare văioagă, culme sau pârâu, fiecare grohotiș, prăpastie sau poiană, fiecare potecă, desime sau curătură, de parcă ar fi fost ograda din spatele casei. Știa parchetele cu cerbi, scăldatorile mistreților, trecătorile lupilor, bârlogurile urșilor, tăpșanurile caprelor. Noaptea neagra ca un mormânt nu-l împiedica să meargă printre brazi către satul aflat în vale. Mări pasul, căci peste patru ore se lumina și avea să se ducă la întorsul fânului și la făcut căpițe, cu oamenii tocmiți dinainte.
Intră în ogradă ca de obicei prin spate, dinspre pădure. Ca o umbră se făcu nevăzut în grajdul cu vaci. Când vru să lase ranița jos de pe umeri, lumina lanternei îl lovi în ochi și imediat după aceea pulanul greu, de milițian, îl păli peste cap din lateral. Sângele îi porni pe ureche, dar el leșină și nu mai știu nimic.
-De câți ani te urmărim nenorocitule? Gata! Acu' ai terminat-o cu braconajul.
Se trezi pe jos, în încaperea mică, împuțită de fum de țigară, legat cu cătușe de calorifer. O durere de cap îngrozitoare îl făcu să mijească ochii. Un milițian în uniformă scria ceva în niște hârtii la masa din mijlocul camerei.
-Dom' procuror! Veniți că s-a trezit branconieru'!
-No dară, ce vorbă-i asta măi ficior? Eu tătă viața am fo' vânător, nu așe cum zâci dumneatale.
Un bărbat cu burtă și chelie, într-un costum ponosit, având un dosar în mână, apăru în pragul ușii deschise. Milițianul stinse țigara în conserva goală plină de mucuri.
-Ia zi Pătrule, vrei să mori sau vrei să trăiești? De doișpe ani de când te urmărim, știm că ai cel puțin cinci-șase arme ascunse în munte. Mergem după ele, sau la închisoare?
-Apăi, am mai multe dom' procuror. Mergem după ele. La vârsta me' n-am ce căuta la închisoare. Vreu să mor acasă.
Și au mers.
Procurorul fierbea că șeful cel mare de la București îi ordonase să accepte să semneze înțelegerea: libertate contra toate armele, “dar toate să fie!”
Mai întâi îi duse la arma din scorbură. Apoi la cele două îngropate sub stratul gros de cetină uscată, apoi la cea din grohotiș.
-Mai ai?
-Mai am dom' procuror, v-am zâs că vi le dau pă tăte.
Apoi îi duse la arma din peștera neștiută cu gura închisă cu bolovani, apoi la cea din jnepeniș.
-Mai ai?
-Mai! Da' s-o întunecat. Celelalte, mâine și poimâine.
Și tot așa, următoarele două zile i-a dus prin munți până când au adunat treisprezece arme. Degaba l-a amenințat procurorul cu închisoarea, degeaba i-au pus din nou cătușele, Moș Pătru n-a dat înapoi:
-Puteți să mă omorâți, altele nu mai am. Vi le-am dat pă tăte!
Câteva săptămâni, Moș Pătru a avut o grămadă de treabă de făcut ca în fiecare sfârșit de vară, culesul și căratul prunelor, adusul fânului în ogradă ca să aibă vacile mâncare peste iarnă, umplutul burdufurilor cu brânza, ba l-a pus baba lui să mai taie și un berbec să facă pastramă.
Până într-o seară. După ce s-a întunecat, a mâncat împreună cu baba lui un bulz, apoi, în loc să se bage în pat, îi zise :
-Femeie, mă duc oleacă în munte. Au început cerbii să boncăluiască. Mâine noapte mă întorc. Dacă o întreba cineva de mine, sunt la copil la oraș.
-Cum măi Pătrule, nu le-ai dat toate armele?
Cu ranița în cârcă se întoarse din prag și-i zise:
-Puteam să le dau viața mea, femeie?
Apoi dispăru în noapte.
Marius Cocârlă
martie 2016
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
