Viață și moarte
După două ore de zbatere, femela de râs căzu pe o parte sleită de puteri. Oricât s-a zbătut, oricât s-a smucit, n-a reușit să-și smulgă laba din ghearele de oțel ale capcanei. Lanțul lung cu care era legată blestemăția ruginită, îi dădea iluzia libertății, dar numai până când ajungea să se întindă, apoi o trăgea cu putere înapoi. În ochii injectați ai animalului îngrozit se citea spaima. După ce-și recăpătă suflul, se apucă să facă ceea ce doar o mamă ar fi putut: începu să-și roadă osul ca să se elibereze. N-avea încotro. Acolo sus, sub stâncile Corciovei, cei doi pui nu mai mari ca niște pisoi, o așteptau. Musai trebuia să le dea să sugă. La început împleticit, apoi tot mai sigură pe cele trei picioare, lăsă în urmă pârâul Blojului unde a suferit atât, și urcă la fel ca întotdeauna, cu ocol larg către vizuină. Ajunsă acolo, își mirosi puii să vadă dacă totul e cum a fost lăsat și abia apoi îi lăsă să sugă. Cu mare efort se apucă să-și lingă ceea ce a mai rămas din picior. Ciotul sângera tare. Un somn de moarte o cuprinse, dar nu se lăsă pradă acestuia pentru că puii aveau nevoie de lapte, iar ea nu apucase să mănânce nimic. Trebuia să ajungă deîndată la rezerve: o jumătate de căprioară îngropată în desul de bradet și un bursuc aproape întreg între pietroaiele Corciovei. Dacă ea nu mânca, nici puii n-ar putea primi laptele atât de trebuincios.
Era a patra oară când Nea Vlașin, paznicul de vânătoare, era pe urmele celor doi frați, braconieri. Pâna acum i-a scăpat de fiecare dată. Plecau să-și instaleze capcanele pe noapte, se întorceau pe noapte. Plecau să-și ia prada zilele urmatoare tot noaptea.Știau munții din copilărie când tatăl lor i-a dus să-i învețe tainele pădurii, de nepătruns pentru omul obișnuit. La vale în sat, se știa că la marea sărbătoare a hramului bisericii, de Sfântu’ Gheorghe, pe masa lor era mereu carne de vânat. Când i-a mai urmărit, Nea Vlașin nu auzise niciodată foc de armă, așa că bănuia că meșteșugul lor ticălos este acela de a pune capcane.
De data asta trebuia să-i prinda! Două năluci în miez de noapte urcau poteca ce ducea de-a lungul pârâului în stâncăriile Corciovei și de acolo, mai sus către Șaua Iepei la stânele din munte. De-astă dată, în urma lor nu departe, cu pas șovăit ca să nu se dea de gol, venea un bărbat cu pușca în mână. Nu putea să se apropie prea tare ca să nu fie descoperit, dar nici nu putea rămâne prea mult în urmă, căci i-ar fi pierdut din nou. Puțina lună ce ieșea mai mereu de după câte un norișor îi era acum aliat lui Nea Vlașin, astfel încât putea sta în urma lor fără să-i piardă, așa cum s-a mai întâmplat. După vreo doua ore de urcuș, cei doi părăsira poteca și luară calea printre cele două dealuri abrupte ce străjuiau pârâul Blojului. Nu mai dură mult și se opriră. Din pricină că meștereau ceva acolo, nu băgară de seamă că Nea Vlașin s-a apropiat destul încât să vadă cum dezlegau lanțul capcanei, de bradul gros de lângă pârâu. Își făcu rapid socoteala: n-avea să stea cu ei la vorbe și amenințări, trebuia ceva cu mult mai hotărât. Ei erau doi, și încolțiți fiind, cine știe ce s-ar mai fi putut întâmpla. Clipocitul pârâiașului acoperi zgomotul apropierii pădurarului, așa ca acesta ajunse neștiut, până lângă ei. Focul tras din arma cea veche cu trei țevi, la doar trei-patru pași în spatele braconierilor, sparse liniștea nopții cu un bubuit asurzitor. Din cauza spaimei de neînchipuit, cel mai înalt căzu din picioare ca secerat, iar celălalt dadu drumul din mână capcanei de oțel, se scăpă pe el și cracii pantalonilor deveniră pe dată calzi și umezi.
A chibzuit că nu-i înțelept să-i ducă în sat pe întuneric, că s-ar putea întoarce împotriva lui sau ar fi putut cumva fugi în noapte, așa că i-a ținut acolo, cu fața la pământ și cu mâinile la ceafă, până la ziuă. În tot acest timp arma era ațintită spre ei și dacă ar fi fost să miște sau să-l pună în pericol, Nea Vlașin era hotărât să tragă, cel puțin la picioare. Când se lumină destul, văzu că în jurul bradului, pe câțiva metri buni, puțina zăpadă rămasă era înroșită de sânge și pietrele erau smulse din căușurile lor. Își dădu seama că acolo se întâmplase o grozăvie, și când privi mai atent, văzu pe zăpadă o labă de râs, însângerată. O băgă în buzunar cu o privire plină de ură către cei doi frați. Furtună mare se dezlănțui în sufletul lui și asta îl îndârji și mai tare. Îi puse pe cei doi, pe rând să-și umple cu pietroaie ranițele ce ar fi trebuit să ducă vânatul, să le ia în cârcă și încet, la doi metri în spatele lor, cu arma ațintită spre ei porni la vale să-i predea.
Au trecut aproape doi ani de când cei doi au fost prinși. Doi ani liniștiți în care Nea Vlașin a putut să-și păstorească pădurile din munte așa cum trebuia. Toate sălbaticiunile s-au înmulțit sub oblăduirea lui, astfel încât era o adevarată bucurie pentru el să urmărească toamna boncăluitul taurilor cei puternici, mai apoi ciopoarele de capre negre, primavara rotitul cocoșilor. De toate avea la el acolo și se gândea la ele ca la propria ogradă. Urșii mai dădeau iama pe la stâni, porcii mai stricau cucuruzul oamenilor din vale, dar asta era în legea firii, și nimeni n-avea voie să-și facă singur dreptate.Desigur, șefii lui de la ocol vedeau toate astea cu ochi buni, ba mai mult, însuși directorul de la județ venea acolo și mereu cerea să fie însoțit în teren numai de Nea Vlașin.
Într-o bună zi, prin februarie, primi telefon de la ocol că musai tre' să vină peste două zile la oraș, că e ședință mare. N-avu ce face. Își puse costumul cel bun de pădurar și în ziua cu pricina se prezentă la ocol. Ca să n-o mai lungesc cu povestea, acolo, în sala de ședințe, directorul îl sculă în picioare și în fața tuturor brigadierilor și pădurarilor îl felicită pe Nea Vlașin pentru munca și devotamentul său și îi oferi o primă de o mie de lei, bani buni la vremea aceea. De-abia apoi începu ședința cu probleme obișnuite de-ale silvicultorilor.
În timpul ședinței, Nea Vlașin nu se putea gândi la nimic altceva decât la mia de lei și la cum avea s-o folosească. Deîndată ce ședința se termină și pădurarii o luară care încotro, se duse în biroul șefului de ocol și cu mare emoție să nu fie refuzat, îi zise:
-Dom’ șef, am dus sus la Bloju și la Cuntu până acum o grămadă de vânători la locurile de rotit. Nici unul nu s-a întors cu mâna goală. Eu însă, mereu m-am întors cu sufletul amar. Vreau și eu un cocoș, îmi doresc de când mă știu și fiindcă autorizația costă fix o mie de lei, vă rog, unul să fie al meu anul ăsta.
După numai o săptămână, șeful îl sună și îi zise că directorul i-a aprobat ca el, Ion Vlașin, paznic de vânătoare, să primească contra cost desigur, o autorizație la cocoș de munte, lucru nemaiauzit la ei în județ.
Din ziua aceea nopțile lui Nea Vlașin n-au mai fost la fel. Cum închidea ochii, parcă vedea aievea pasărea vrăjită în straie negre de cavaler în dansul ei hipnotic. Ba mai mult, parcă îi auzea și cântul ce-l știa atât de bine. Greu mai trecu timpul până la mijlocul lui aprilie, când începu să se topeasca zăpada sus în munte. Într-una din zile pe care o alese din pricini numai de el știute, își luă arma, ranița cu ceva merinde în cârcă, rachetele de zăpadă pe care singur și le făcuse, legate de raniță și înainte de ora prânzului porni hotărât către munte. Avea de mers cam o ora pe drumul forestier, apoi pe potecă încă vreo două până la căbănuța din Bloju. Acolo, la doar zece minute de mers, se afla locul de rotit în care mâine dimineață avea să dobândească primul lui cocoș de munte, trofeul vieții lui. În timpul urcușului se gândi din nou (pentru a câta oară?), că alt trofeu mai potrivit și mai râvnit decât acesta, după o viață în slujba pădurii, nu avea cum sa fie. Nici vierul cel mare cu colții cât paloșul din desimile Nedeii, nici taurul cel puternic cu coarne de nu le puteai cuprinde din parchetele Măgurei, nici țapul negru cel cu trupul gros și coarne mari din Vârfu’ Pietrii și nici măcar ursul cu căpățâna cât banița din stâncăriile Sturului nu egalau asemenea făptură minunată. Cuprins de gândurile acestea nici nu-și dădu seama cum trecu timpul și ajunse pe cărarea înzăpezită. Fiecare pas se înfunda în zăpadă tot mai adânc, astfel încât fu nevoit ca ultima bucată de drum să o facă cu rachetele în picioare. Ajunse în pragul înserării la căbănuța din Bloju, la timp cât să taie niște lemne pregătite din vara trecută și să facă foc bun în sobă. La lumina lămpii cu gaz, scoase din raniță pita, ceapa, brânza și slana și începu să mănânce. Noaptea ce a urmat a fost cea mai lungă noapte din viața lui. N-a reușit să pună pleoapă pe pleoapă. Gânduri de toate felurile nu-i dădeau pace. Oare nu și-or fi schimbat locul de rotit? Oare a luat arma potrivită pentru așa vânat prețios? Oare o fi în stare să se apropie pe nesimțite de cavalerul negru cu vârzobi și să dea focul atunci când trebuie și așa cum trebuie? Gânduri și simțăminte de care nu avuse parte niciodată în multele dăți când a condus aici vânători din țară sau chiar din străinatate. De această dată, totul era schimbat. Acum sosise în sfârșit timpul său. Mâine se va întoarce acasă încărcat de gloria lăuntrică pe care orice vânător și-ar dori-o.
Părăsi căldura cabanei pe noapte, ca să fie acolo la ceasul întâlnirii. Nu dură mult și ajunse în marginea poieniței. Hotar între pădurea cea mare și locul de rotit, era o lizieră de brazi înalți, precum o centură. Dintre aceștia, trei brazi bătrâni, cu vârfurile ce începuseră să se usuce erau locuri din care cocoșii își vegheau haremurile înainte să coboare în zbor pentru lupte și pentru dans. Știa bine cum se întâmplă. Mai văzuse asta de multe ori. Își alese loc bun, sub un brad mai tânăr cu crengi încărcate, care îl ascundea privirii agere a găinilor din harem și a cocoșilor ce urmau să vină. Încă dinainte de prima geană de lumină începu nu departe un tocilat timid, semn că va fi un rotit strașnic. Apoi dinspre răsărit, cerul se lumină treptat și putu să vadă binișor albul imaculat al zăpezii, covorul potrivit pentru mărețul dans ce avea sa fie. Așteptând în nemișcare, cu toate simțurile ascuțite, avu parte de uimitorul spectacol. Tocilatul era în toi, găini și cocoși de jur împrejur, lupte, dansuri, iarăși lupte, iarăși dansuri. Aproape ca a uitat de ce era acolo. Cu greu a hotărât că a așteptat destul și a pus ochii pe cel mai falnic cocoș ce stăpânea partea lui de poiană. Acesta, după ce a gonit rând pe rând alți trei pretendenți la titlul de mire, și-a început strofele și dansul în jurul găinilor. Nea Vlașin așteptă cu răbdare momentul potrivit, acela în care cocoșul nu aude și nu vede, și ridică cu mișcare lină fierul aducător de moarte. Într-o clipă avea să apese trăgaciul și cocoșul avea să fie al lui pe veci. Când a ridicat arma la umăr, în colțul ochiului a deslușit o mișcare usoară, parcă alt fel decât cele văzute în dimineața aceea. Fără să miște capul, întoarse ochii în direcția aceea. Ceea ce a văzut atunci, l-a umplut de uimire: un râs ieșit pe jumătate din adăpostul cetinilor din marginea poienii, cu mers tupilat se apropia de cocoșul lui. DE COCOȘUL LUI! Înțepenit în uimire, nu avu puterea decât să privească cum o femelă de râs în trei picioare, dintr-un salt ce păru împotriva firii, ateriză cu singura labă din fața direct asupra cocoșului orb și surd. Într-o clipită, toate păsările se făcură nevazute cu fâlfâit zgomotos, apoi se instală din nou liniștea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bătrânul pădurar, văzu pe deasupra puștii cum dinții necruțători ai râsului curmară pe dată zbaterea păsării, apoi, cu acesta în gură, fără zgomot, la fel cum venise, se făcu nevăzut în adâncul pădurii. Numai cele doua pene, mari și negre, rămasera acolo, pe zăpadă ca mărturie nescrisă a istoriei de viață și de moarte a pădurii.
Om simplu cu suflet mare, Nea Vlașin se uită lung către cer, se așeză în fund chiar acolo în zăpadă, își aprinse o mărășească și gândi că Dumnezeu, în nesfârșita lui înțelepciune a hotărât astazi cui să-l dea pe cavalerul cel negru. După ce fumă țigara, porni împăcat la vale.
În stâncăriile Corciovei, nu departe de locul de rotit, femela de râs cu cocoșul cel negru în gură dădu ocol larg vizuinei ca de obicei. Odată ajunsă acolo, lăsă prada jos, îi mirosi pe rând pe cei trei pui nu mai mari decât niște pisoi, ca sa afle dacă totul e cum a fost lăsat, apoi îi lăsă să sugă. Mângâiată de soarele blând de primavară, adormi liniștită.
Marius Cocârlă
mai 2016
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
