Carpaţii decembrie 1933
Vânători moldoveni la Brasov, acum o sută de ani
de MIHAIL SADOVEANU
Trăia, în veacul trecut, la Iaşi, un om distins şi cultivat, fost mare logofăt al Moldovei în domnia lui Mihalache Sturza: numele lui era beizade Neculai Suţu. Fiu al fostului domnitor Alexandru Suţu, fanariot prin naştere, beizade Neculai a devenit moldovean prin adopţiune, după obiceiul pământului, căsătorindu-se cu o fată de boier autohton.
In Moldova se spune, în asemenea împrejurare, că bărbatul „se mărită", adică vine la bunurile miresei.
Beizade Neculai a dovedit în toată viaţa lui o patimă neostenită pentru vânătoare. In „Memoriile" lui, publicate în franţuzeşte la Viena, subt îngrijirea răposatului Dimitrie Sturdza, se găsesc pagini interesante despre acest sport nobil, pe care l-a practicat la munte, la câmpie şi la baltă, în toate ţinuturile româneşti, în curs de jumătate de veac. S'a întâmplat ca acum o sută zece ani beizade Neculai Suţu să se afla la Braşov, împreună cu alţi pribegi munteni şi moldoveni, fugiţi acolo în urma eteriei. Era tânăr şi avea tovarăşi buni şi vâna în acele regiuni kesaro-crăieşti, obţinând rezultate frumoase, după cât mărturiseşte el însuşi în pomenitele memorii.
Tovărăşia braşoveană a pribegilor se alcătuia din beizade Neculai şi din alţi patru fraţi, beizadele mai tinere, la care se adăoga Alecu Racoviţă, un boier muntean Florescu, şi bătrânul vânător al casei cu numele Mario. Acest bătrân vânător Mario era vechiu braconier dela Constantinopol, creştea şi dresa cânii şi deprindea pe băieţii casei la vânătare îndată ce le venea timpul. îşi făcea datoria şi la Braşov, având discipol pe beizade Scarlat, pe care se silea să-l fasoneze după chipul şi asemănarea sa. Purcegând in doi, de acasă, pe jos, dela trei ceasuri dimineaţa, se întorceau sara la zece, cu treizeci—patruzeci de prepeliţi, o jumătate de duzină de potârnichi şi doi-trei iepuri sau raţe. Astfel bătrânul vânător şi dascăl făcuse fiecăruia dintre fraţi, la rând, picioare de criţă.
In sezonul de prepeliţi compania de vânători de care vorbesc mai sus, îndată ce ieşea din cetate, se răspândea în câmpie, în felurite direcţii, dându-şi întâlnire la amiază în locuri anumite de popas, la o fermă lângă malul unui părău, ori într'o dumbravă.
Intre toţi tovarăşii aceştia tineri, se deosebea prin excentricitate Alecu Racoviţă. Era un băiat amabil, cu suflet bun în toate celelalte împrejurări ale vieţii, însă la vânătoare nimeni nu-i putea intra în voie, aşa se arăta de certăreţ şi de rău. Din pricina asta tovarăşii se fereau de dânsul. El însuşi, dealtminteri, prefera să umble răzleţ şi nu voia să ceară asistenţa nimănuia dintre ceilalţi la o nevoie.
Intr'o zi, în vremea prepeliţelor, după ce intrară în locuri depărtate de târg, un sătean le dădu ştire despre nişte cârduri de potârnichi. Au început a le căuta. Au stârnit multe prepeliţi, însă potârnichile nu săreau. Focurile de puşcă începeau să se rărească. Beizade Neculai se afla într'un capăt de ogor, în vecinătatea unor tufărişuri rare. Aude două detunături, una după alta. Inalţă capul, priveşte şi recunoaşte de departe pe Alecu Racoviţă. Bănuieşte că potârnichile au fost descoperite şi se îndreaptă într'acolo. Găseşte pe Alecu Racoviţă agitat, năcăjindu-se să încarce şi să descarce puşca. In greabă, pusese halicele peste pulbere, amestecându-le, ş'acuma scotea furtuiala. De smunciturile-i grăbite, plesnise şi varga. O legase cu sfoară şi o întrebuinţa sacadat, privind mânios numai la ceeace făcea şi fără să întoarcă ochii spre noul venit. Mustăţile lungi atârnau până la cravată. Părea otrăvit de mânie. Amestecase încărcăturile; dar — lucru mai teribil — scăpase şi vânatul! Era o clipă de întâlnire dintre cele mai puţin potrivite. După câteva minute de tăcere şi de îndoială, beizade Neculai, foarte respectuos şi cu puţine cuvinte, încearcă să afle dacă, au fost potârnichi. Alecu Racoviţă tace încruntat, necăjindu-se cu varga. Incă o întrebare, mai delicată:
— Da! potârnichi! răspunde brusc vânătorul.
— Nu sar putea şti în ce direcţie s'au dus?
— încolo! — mormăia Racoviţă, fără niciun gest şi — fără nicio privire.
Beizade Neculai lasă să mai treacă o clipă.
— In care parte anume, cucoane Alecule?
— Incolo! încolo!! — răcneşte cu disperare Racoviţă, făcând semn cu varga.
Violenţa gestului desăvârşi dezastrul. Varga se rupse. Când îl văzu numai c'un crâmpeiu în mână şi cu restul vergii aruncat la câţiva paşi în ţărână, beizade Neculai nu mai aşteptă urmările catastrofei. O luă repede în direcţia potârnichilor, pe care le găsi nu după multă vreme. Alecu Racoviţă, într'o stare lesne de înţeles, scrâşnind şi drăcuind, se duse în tufărişuri să-şi caute o varga lungă, pe care a purtat-o ziua întreagă aninată de centură ca pe o spadă donchişotească. Ceilalţi vânători îl interpelau de departe, râzând şi glumind pe socoteala lui, însă ţinându-se în afară de bătaia armei.
Intre vânătorii paraziţi care se alăturaseră acestei bande era şi unul cuconu Miluţă Mavrodin, om ceva mai în vârstă decât fraţii, vesel şi spiritual, însă foarte distrat — aşa cum sînt de obiceiu naturile prea vioaie. Deşi din punct de vedere vânătoresc făcea numai pozne şi comedii, ştia să scoată din întâmplările expediţiilor tot umorul şi să dea necazurilor o intorsătură verbală plină de comic, ceea ce-l făcea plăcut şi simpatic tuturor.
Intr'o zi erau la iepuri, cu copoii, într'un rediu. Cânii purtau vânatul departe încă şi puşcaşii erau înşiraţi deasupra unei râpe. Beizade Neculai bagă de seamă că de data asta n'are noroc. La dreapta, se întâmplase să-i fie vecin cuconu Miluţă. Incapabil să stea liniştit o clipă, ne-
închipuindu-şi de ce-ar trebui să stea liniştit, Mavrodin îşi lăsase la o parte arma — accesoriu cu totul inutil — şi se deda la fel de fel de îndeletnirici. Zadarnic îl ruga Beizade să stea cuminte, omul, urmându-şi impulsiunile firii, se dezmierda mişcându-se în pas de dans, fredonând şi fluierând. In vremea asta ţâhnitul copoilor se apropia din ce în ce. Beizade Neculai se mai întoarse odată spre tovarăş, ca să-i facă un semn, să fie cu luare-aminte şi să se astâmpere.
Ce-ţi pase dumnitale? II vede pe cuconu Miluţă cufundat cu totul într'ale sale; îşi scosese tabachera, o deschisese şi apucase între degetul cel mare şi arătător o priză de tabac. Totuşi, cum se întâmplă de obiceiu în asemenea împrejurări, ca să se dovedească pe deoparte norocul brânzoilor şi pe de alta existenţa unui sfânt protector al bietelor sălbătăciuni, iepurele se înfăţişează înaintea lui şi se ridică în două labe. Vede însă îndată pe Mavrodin şi face un salt în laturi. In aceiaşi clipă cuconu Miluţă se repede la armă, o apucă şi aruncă la întâmplare focurile: pac! pac! Leapădă puşca şi începe a fugi după iepure, strigând cât ce putea: L-am pălit în cap! l-am pălit în cap! Iepurele se duse în treaba lui; iar boierul se întoarse gâfâind între ceilalţi vânători, ţipând din când în când cu mirare, par'că ar fi avut cobe: L-am pălit în cap! Pe faţa lui congestionată era exaltare şi entuziasm. Cum se opri însă şi se uită în juru-i la zâmbetele ironice ale tovarăşilor, expresia chipului său se schimbă brusc. Păru cuprins de-o greaţă. Şi îndată după aceia îl apucă un râs nebun. In hohote, începu a explica celorlalţi vânători ce i se întâmplase. Cum dăduse cu ochii de iepure, înţelesese că cel dintâiu lucru de care are nevoia e arma. Ca să aibă arma, trebuia să-i fie liberă mâna. Mâna ţinea însă priza de tabac. Nu mai era timp pentru raţionament. In loc să lepede praful, îl vârî în gură, fără să-şi dea seama şi astfel mâna putu să apuce arma.
Dar după ce o lepădase, după ce fugise şi se întorsese, îi apăru subt limbă amărăciunea şi greaţa tabacului.
Prepelicarii pe care-i întrebuinţa grupul lui beizade Neculai erau ieşiţi dintr'un „epagneul", bătrân pensionar al familiei, şi dintr'o căţea proastă, cumpărată de-acolo dela Braşov. Urmaşii acestei perechi aveau fel de fel de calităţi excentrice. In prima linie, însă, memo-rialistul pune pe Leu, fără rival între soţii lui şi neîntrecut de urmaşii pe care i-a avut, în ce priveşte docilitatea, nasul şi inteligenţa.
Pentru dresaj, fusese încredinţat lui Mărio. Bătrânul vânător îl scoase la câmp, purtându-l o zi. Apoi îl aduse şi-l dădu tânărului său stăpân, ca să se folosească de el. Din acea clipă Leu a servit pe beizade timp de doisprezece ani fără încetare, dându-i prilej să-i admire necontenit instinctul minunat. Leu avea în el în cel mai înalt grad calitatea, între toate cea mai preţioasă, de a şti că trebuie să lucreze numai pentru vânător, şi nu pentru a-şi satisface pasiunea proprie. Cu cât era mai departe de vânător, cu atât era mai cu luare-aminte ca să nu sperie vânatul. Lăsa între aretul întâiu şi al doilea oarecare distanţă, aştepta pe puşcaş, îl consulta cu privire, ponta din nou şi aştepta atât cât n'auzea glasul de comandă. Astfel vânătorul avea uneori vreme să-şi încarce ambele ţevi ale armei: să puie încărcăturile, să bată furtuiala, să aşeze caprele. Pe câmp, dela mari depărtări adulmeca potârnichile. Cea dintâiu pasere căzută dela orice vânător el trebuia s'o aducă şi s'o despuie la picioarele stăpânului său. In apă, ca să urmărească o raţă aripată, întorcea din când în când capul, ca să înţeleagă după gesturi îndrumările vânătorului.
Unul dintre ceilalţi fraţi, beizade Scarlat, avea un câne pe care-l chema Fazan. Acesta săvâr-şea alte isprăvi de mirare. Se cufunda în apă adâncă de un metru şi mai bine şi aporta piatra aruncată — pe care mai întâiu o mirosise. Căuta şi găsea negreşit în ierburi o cheie pierdută ori un cucoş de puşcă. Intr'o sară, pe când vânătorii se întorceau în târg la Braşov grămădiţi într'o căruţă, beizade Scarlat se aşezase la coadă punându-şi dedesubt blăniţa, ca să-i fie mai moale. Intunericul crescând, vremea se răcori bine, vânătorii începură a-şi trage pe mâniei hainele. Beizade Scarlat vrând să se îmbrace şi el, nu mai găsi blăniţa: în zguduiturile căruţei, îl lunecase printre picioare. Au oprit îndată, începând să caute. Dar noaptea era fără lună. Nu era niciun chip să umble îndărăt, punctând la fiecare pas pulberea şoselei cu nasul. Atunci le veni în minte vrednicia lui Fazan. La comanda stăpânului său, prepelicarul porni ca o săgeată. Trebuie să fi umblat o distanţă bună. căci nu s'a întors decât după o jumătate de ceas, dar aducea blăniţa.
Totuşi la vânat îi fusese cu neputinţă stăpânului lui să-l domolească. Era de o iuţeală excesivă şi de o vioiciune nespusă. Ponta dela depărtări de neînchipuit. De multe ori tovarăşii anunţau pe beizade Scarlat că Fazan stă în aret cine ştie unde, pe câmp. Pentru aceasta cânele a făcut din vânătorul său un umblător fără rival.
Astfel societatea aceasta de oameni tineri, veseli şi bine dispuşi se îndeletnicea cu vână-toarea la Braşov în preajma anului 1822.
Int'un rând la sfârşitul toamnei, când vânatul începe să devie mai rar, deci mai preţios, vânătorii moldoveni hotărîră să facă o expediţie într'un sat aşezat cam la zece mile de Braşov, unde aflaseră că s'ar fi găsind becaţine. Rânduindu-se cu tot calabalîcul şi cânii în două căruţe, vânătorii porniră într'o dupăamiază spre acel loc. Vremea însă era îmbrobodită a ploaie, drumul glodos, şi căruţaşii nu prea cunoştea drumul cel mai scurt. La jumătatea distanţei, căzu înserarea şi un întuneric orb îi învălui. Căruţele se împotmoliră într'o băltoagă din preajma unei mori. Satul nu părea a fi departe, se auzeau chemări de glasuri şi lătrături de câni. In preajma morii dădură peste han. Sfătuindu-se, socotiră cu toţii că nu au altceva mai cuminte de făcut decât să petreacă noaptea acolo. Căruţele au intrat deci în ogradă şi vânătorii în crâşmă. Era o încăpere mare, afumată, lipită cu lut pe jos. Umezeala în care lunecau mirosea a vin. In tot acel cuprins nu se aflau decât câteva lăiţi de lemne lustruite, roase şi murdare, pe care, încet-încet, începură să se aşeze gospodari din sat, cu ciubote enorme unse cu dohot.
Simţind mai ales cu nasurile că nu puteau sta mult acolo, boierii, porunciră hangiţei să-i ducă la camerele lor.
— Care camere? se miră stăpâna hanului.
— Phe! ce întrebare! Camerele noastre de dormit.
— N'am, domnilor, decât camera asta.
— E cu putinţă aşa ceva? Asta-i cameră? Cum îţi închipui, femeie, c'avem să stăm toată noaptea aici? Dă-ne un cotlon, unde să ne odihnim ciolanele. Am văzut în ogradă câteva odăi.
— Veţi fi văzut dumneavoastră, dar nu puteţi dormi în ele.
— înţelege, femeie, că-ţi plătim cinstit.
- Inţeleg. Poftiţi singuri şi vedeţi că nu se poate.
Luând între ei pe gazdă, vânătorii ieşiră în ogradă şi cercetară una după alta încăperile cu pricina. Intăia n'avea uşă, nici ferestre, umbla prin ea in voie vântul. A doua adăpostea doi bivoli. Vânătorii strâmbară iar din nasuri, trecând mai departe. A treia n'avea sobă şi era plină de toate cioveiele şi sfărîmăturile gospodăriei. Insfârşit beizade Neculai bătu cu pumnul şi cu piciorul într'o uşă închisă cu lacată. Fereastra avea numai două ori trei geamuri sparte.
— Dă-ne-o pe asta, femeie, astupăm spărturile cu nădragii.
— Nu se poate.
— De ce?
— Apoi, domnilor, aicea ţin cartofii, cum le spuneţi dumneavoastră.
— Să scoatem cartofii şi să ne aşezăm noi în loc.
— Chiar de-aţi căra toată noaptea, nu puteţi, dovedi câte crumpene am eu înlăuntru.
— Deschide, să vedem.
— Bine; deschid.
Când a deschis hangiţa uşa şi a ridicat luminarea de-asupra capului, boierii au rămas cu gura căscată. De când erau ei nu văzuseră atâta nomol de cartofi. Ce pot face oamenii cu atâţia cartofi? Mai mult de jumătate din pardoseala odăii era acoperită de un morman care se ridica până sus, la înălţimea omului. Rămânea cealaltă jumătate a încăperii, care era ocupată de un horn şi de o gură de hrubă.
Hangiţa îi privea pieziş, aşteptând ce-ar să spuie domnii. Totuşi vânătorii izbutesc totdeauna şi în orice împrejurare să-şi alcătuiască odihna. Chiar dacă nu-i destul de confortabilă, i se adaoge plăcerile tovărăşiei şi hazul năcazului. Aşa încât boierii noştri, punându-se grabnic pe lucru, răscolind cartofii, potrivindu-i şi căptuşindu-i cu mantalele, îşi orînduiră nişte culcuşuri minunate, deşi cam noduroase. Focul tresări deodată în vatră şi înveseli locul.
— Ei, acum, nevastă, să ne dai ceva să mâncăm. Sântem lihniţi de foame.
— Ce să vă dau, domnilor, că n'am nimica.
— Iar? Se poate să nu se găsească într'o gospodărie câteva ouă, puţin unt, o găină?
— N'am, domnilor.
— Nu-i cu putinţă.
— N'am. domnilor, nici pe dracu. Doar să mă junghiaţi pe mine.
Ce era de făcut? Poate era la mijloc rea voinţă, poate era o lipsă lucie. Nu era de făcut nimic! După un scurt sfat de războiu, vânătorii se mulţămiră să ceară un pumn de sare. Cartofi aveau sub pat, focul ardea cu vioiciune, era singurul lor prietin în atare împrejurare.
După un ospăţ potrivit, înflorit cu glume, vânătorii noştri găsiră puţintel timp şi pentru somn. Când se sculară, foarte de dimineaţă, ca să pornească spre locul cu becaţine, îi cam dureau coastele.
Poftiră pe hangiţă să le facă socoteala. Somnul — sarea — şi câteva duzini de brandaburce.
— Apoi, domnilor, hotărî hangiţa, să-mi daţi câte un florin de persoană.
— Glumeşti, femeie, somnul pe măntălile noastre —. o lingură de sare — şi câteva duzini de bulughene. Ai dumneata la ştiinţă că numai la Viena, în cel mai prima hotel, se plăteşte asemenea sumă? Cum poţi cere dumneata, pentru ce ne-ai dat, doisprezece florini?
— Iaca cer! se îndesă muierea în şodurile-i grase. Dacă nu plătiţi, nu ies căruţele din curte. Am şi poruncit slugii să închidă bolta.
Inţelegând că lucrurile se încurcă iar, vânătorii ţinură din nou sfat, barbă lângă barbă. La urma urmei ar fi putut să numere banii şi să lese în plata Domnului asemenea loc de ticăloşie. Dar erau tineri aprigi şi nu înţelegeau să se lese jumuliţi de o hangiţă, care nici măcar nu era frumoasă. Trebuia să se găsească în sat, undeva, cumva, cineva, care înfăţişa autoritatea kesaro-crăiască. Trebuie trimis un delegat să caute acea autoritate şi să-i ceară sprijinul. E adevărat că-şi întârziau vânătoarea, dar războiul trebuia dus până la sfârşit. De neînchipuit şi uluitoare li se părea pretenţia.
— Femeie, ştii dumneata că doisprece florini fac treizeci şi şase de sfanţi?
— Ştiu! — se îndărătnici, batjocoritor, hangiţa.
Alecu Racoviţa îşi tufli cuşma în cap şi se duse să caute autoritatea Kesaro-crăiască. Ceilalţi îl aşteptară o jumătate de ceas, apoi un ceas. Văzând că nu se mai întoarce, cei rămaşi hotărîră să expedieze al doilea delegat. Tocmai când ţineau ei conciliabul, Alecu Racoviţă apăru, cu ochii aprinşi, îmbujorat la obraz şi cam clătinându-se pe picioare.
— Ei, Alecule? ce-ai făcut? — dădu strigăt asociaţia.
— Am făcut bine, — răspunse solul, cu. Limba cam moale, plătim un sfanţ, şi gata!
— Un sfanţ de căciulă?
— Nu. Un sfanţ toată lumea.
— Bine, bre omule, dar cum ai putut ajunge la asemenea minunat rezultat?
— Am putut ajunge după cum am să vă spun numaidecât. Autoritatea locului e reprezentată de un Herr maior mare şi gras, pe care l-am găsit luând gustarea de dimineaţă, o gustare copioasă însoţită de vin amestecat cu şliboviţă. M'am prezentat şi m'a primit cu braţele deschise. M'a poftit la masă. Am ciocnit mai mult decât un pahar, ne-am împrietenit, ne-am îmbătat, ne-am sărutat, şi i-am spus întâmplarea noastră. Atunci maiorul a hotărît un sfanţ! Şi a trimis pe caporalul care mă însoţeşte ca să execute ordinul. Un sfanţ, nici un crăiţar mai mult! Gata!
Hangiţa n'a suflat un cuvânt şi a primit sfanţul. Caporalul a deschis porţile. Vânătorii i-au strecurat un florin în palmă, împreună cu complimentele lor pentru maior, şi el a mulţumit frumos, salutând şi bătându-şi călcâile. Căruţele au pornit ducând banda cătră smârcurile cu becaţine.
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
Ce s-ar face nevestele noastre daca toata ziua am sta pe capul lor . 
