CARPATII-FEBRUARIE-1934
Considerând problema vânatului
Partea 1
de: ing. A. M. COMŞIA
Nu putem susţine că rostul vânatului este înţeles de marele public. Mai mult: înclin a crede că, chiar dintre vânătorii practici, numai o minoritate ii pătrund adevărata valoare, fapt care justifică o analiză a problemei cynegetice din cât mai multe unghiuri de vedere. Scopul acestei lucrări este, de a sublinia utilitatea vânatului, de a arăta factorii — pozitivi şi negativi — cari îi influinţează existenta, de a considera raportul său fată de agricultură şi de silvicultură, de a arunca o privire asupra posibilităţilor din ţară, cu un cuvânt de a pune problema vânatului într'un mod cât mai practic. Doresc a menţiona că mă voi ţine numai pe linii generale, fără a îngreuna materialul cu detalii de istorie natural sau cu probleme de ocrotire, în afară — bine înţeles — de strictul necesar.
Pădurea şi câmpul fară vânat, balta sau râul fără peşte, e ca orice bucată de pământ roditor lăsat pustiu. Este la îndemâna omului de-a schimba faţa lucrului, prin transformarea acelor capitaluri moarte în tot atâtea izvoare de avuţie, dând pământului sau apei posibilitatea de-a produce ceea ce este în stare să producă. Tocmai ca şi cerealele, sau ca şi lemnul, vânatul este un produs al solului, un produs secundar al câmpului, resp. al pădurei şi deci trebue tratat drept o recoltă. Ca orişicare resursă naturală, el este o bogăţie a ţărei. Acest fapt nu poate fi în deajuns accentuat. Dacă nu ar fi cazul, atunci desigur, că ţările avansate nu i-ar da atenţiunea pe care de fapt i-o dau atunci, când pe lângă o mare populaţie umană şi pe lângă largi stocuri de animale domestice, ele mai produc şi o înspumată cantitate de vânat, consacrând destule mijloace pentru menţinerea lui.
Vânătoarea e pe cale de-a evolua — tocmai acum sub ochii generaţiei noastre — de la un simplu sport, oarecum bagatelizat de majoritatea opiniei publice, la rangul de sursă productivă, azi-mâine pe deplin înţeleasă şi apreciată de cetăţean. Această fază în unele ţări ca Anglia sau Germania, e binişor avansată, în America este în plin progres, iar în România ea a încolţit deja. Eri alaltăeri vânatul nu era considerat sub raport economic, nici chiar în statele mai înaintate. Era vorba, mai mult sau mai puţin, de o distracţie fără alt fond, iar sistemele cynegetice — ba şi legile — în multe cazuri erau diametral opuse spiritului de conservare. Alte vremuri erau pe atunci; altă lume şi în special o altă situaţie economică! In plus era şcoala, ori să-i zicem vechea ideologie cynegetică. Azi, în epoca noastră de rapid progres şi de competiţie generală, problema capătă o altă faţă. De la o simplă îndeletnicire, vânătoarea — sub imperativul economic —face saltul, în sens internaţional, spre a deveni o parte a oricărei gospodării naţionale. Această transformare nu sacrifică de loc poezia sau plăcerile cynegetice, cari pe viitor nu se vor mai mărgini exclusiv la laturea sportivă, ci — şi aici este contrastul cu trecutul — ele se vor exprima mai cu seamă în cultivarea raţională a vânatului, graţie activităţii determinătoare a vânătorului creator.
Aşadar poezie şi plăcere în a produce, iar dubla plăcere în a lua roadele unei munci sistematice. Ar fi greşit dacă am privi problema economiei cynegetice singur prin prisma de profit şi pierdere a individului. Desigur că sub acest raport o bună parte a vânătorilor se aleg mai mult cu un beneficiu ideal decât cu unul material. Spre a concretiza aceasta, trebue să recurg la statisticele Germaniei, din cari reese, că media vânătorilor de acolo cheltueşte la an cca. 95 de Mărci (1 Marcă =40 Lei) numai la următoarele rubrici:
a) Arme şi muniţii,
b) Restul echipamentului de vânat,
c) Amenajarea terenului de vânat, fără a socoti plata personalului şi arenda,
d) Despăgubiri,
e) Câini, transport, ubicaţiuni, etc.
Suma de mai sus, conform statisticei, ar fi acoperită în mod aproximativ de valoarea comercială a recoltei anuale în vânat util.
Această socoteală se face din recolta generală a ţării, raportată la bilet de vânătoare. Ceea ce rămâne neacoperit sunt rubrícele:
- Permisul de vânătoare,
- Arenda terenului şi salarul personalului de pază.
La aparenţă deci târgul nu pare a fi tocmai profitabil pentru individ, dacă ne luăm după această teorie. Cu totul alt tablou găsim însă, dacă privim întreaga problemă cynegetică, din unghiul economiei naţionale. Vânatul contribu e efectiv la producţia bunurilor şi la distribuirea acelora. Banul e mobilizat de la oraş la ţară; aşadar tocmai acolo unde este mai mare lipsa lui, pentru îmbunătăţirea traiului ţăranului. Pe de altă parte, datorită existenţei vânatului prosperează o seamă de industrii şi meserii orăşeneşti. E vorba deci de un rulment precis al valorilor, cari — dacă răsfoim statis-ticele altor ţări — ne arată cifre destul de însemnate. Vorbind de Germania veche, ea avea înaintea războiului cca. 112,000 terenuri de vânat, cu o medie de 0.75 Mărci (30 Lei) arendă anuală pe hectar. Astfel valoarea arenzilor din întreaga Germanie s'a cifrat la 35,5 milioane de Mărci (1 miliard 400 de mii Lei), din cari cea. 30 de milioane Mărci au revenit comunelor. Să nu uităm că, între atâtea terenuri au fost şi de acelea, cari prin situaţia lor din apropierea centrelor şi prin vânatul ce îl găzduiau, aduceau arenzi excepţionale până la 20, sau chiar şi 30 de Mărci la hectar, care cifră din urmă echivalează în toate privinţele cu 1200 de Lei din prezent.
Biletele de vânat vărsau în trezorul statului şi al comunelor o medie de 4.300,000 Mărci la an, iar numărul persoanelor angajate în serviciul vânatului, înaintea războ-iului, în Germania, era 71,900, dintre cari cea. 50,000 păzitori speciali de vânat, a căror venit anual făcea cca. 30 milioane Mărci, iar restul erau pădurari, cari în mod secundar controlau şi vânatul. După calculaţia făcută de Dr. Roerig, valoarea comercială a recoltei anuale, numai în vânat util, a fost, prin 1910, 26.274,118 Mărci, care sumă însă s'a găsit a fi sub realitate.
Toate aceste date — după cât sunt informat — pot fi considerate drept valabile şi pentru data prezentă, prin faptul, că preţurile de azi din Germania corespund în general cu preţurile din 1912. Singura diferenţă ar fi în volum, dat fiind reducerea teritorială a ţărei.
In America — exceptând unele cazuri sporadice —. nu sunt terenuri şi arenzi; totuşi — bazându-mă pe estimaţiile oficiale — pot spune, că media posesorilor de bilete de vânat cheltueşte în legătură cu această îndeletnicire cea. 50 de Dolari per cap/ an, iar suma totală astfel mobilizată întrece cifra de 300 milioane Dolari, fără a mai pune valoarea comercială a recoltei de vânat. Că ce însemnează circularea banului, resp. imobilizarea aceluia, cu privire la prosperitatea cetăţenească, cred că o avem azi pe deplin demonstrat.
In afară de comune, de stat, de masa angajaţilor şi de comerţ, mai sunt şi alţi benefi-ciari de pe urma vânatului, începând de la industria armelor, a articolelor sportive, a pielăriei, până la meseria taxidermiei, sculpturei, etc. Ne mai vorbind de aportul pe care îl aduce ştiinţelor naturale, precum nici de valoarea cealaltă, pe care nu o poţi exprima în cifre, a recreaţiei prin activitate în liber, care îşi găseşte expresie în sănă-tatea mintală şi fizică, promovând în ultimă instanţă vigoarea naţiunei. Recreaţia în aer liber este mai puţin costisitoare decât cafeneaua şi se poate acomoda oricărei pungi. Nu este deci tocmai indiferent dacă o ţară e săracă sau e bogată în vânat şi cred că toate acestea evidenţiază îndeajuns utilitatea lui.
Tradiţia cam în toate lucrurile este piedeca progresului. La fel şi în branşa cynege-tică, care, în interesul propriu şi în interesul general, trebue în continu adaptată cerinţelor vremii, pentru ca şi ea — paralel cu agricultura şi cu silvicultura — să poată contribui cât mai efectiv la sporirea avuţiei naţionale. Este necesar prin urmare, ca ideologia nouă cynegetică să substitue vânătorul rudimentar cu cel creator, al cărui activitate merge nu de-a curmezişul, ci paralel cu interesele obşteşti. Rezultatul activităţii sale sistematice serveşte cetăţeanului dovada că, vânatul nu este un băgatei sportiv, ci o comoară comună. In felul acesta de sine se câştigă înţelegerea şi cooperarea publicului, care — fie ea activă sau pasivă — este necesară.
Vânatul — product al mediului său
Propăşirea vânatului, resp. abundenţa lui, este în funcţie de o mulţime de factori vizibili şi invizibili, cari variază de la o regiune la alta. Solul, clima, vegetaţia, cultura pământului, spaţiul şi —nu în ultimul rând — activitatea cynegetică, au o influenţă determinantă, atât în ce priveşte cantitatea vânatului, cât şi calitatea lui. Toţi aceşti factori, prin o anume interferinţă a lor pot crea un optim, sau invers. Pe de altă parte o influinţă disproporţionată a oricărui dintre aceşti componenţi, poate afecta, între împrejurări date, rezultanta tuturor.
Cât de important este solul, adecă compoziţia geologică, fizică şi chimică a terenului, o putem vedea pretutindeni. Iepurele progresează mai bine pe un sol călduros şi fertil. Acesta e solul nisipos, bogat în humă şi de o structură incoherentă, având şi un mic procentaj de lut. Terenurile umede, unde prevalează lutul, sau cele roghinoase, nu produc aceeaşi cantitate de iepuri pe unitate de suprafaţă, ca terenurile din categoria primă. Anumite ingrediente pot reduce capacitatea de producţie in mod vizibil, cum este cazul şesului ungar dintre Tisa şi Dunăre, ori al unor regiuni din Statele Unite, — cari. deşi foarte fertile şi nisipoase, au o bogată eflorescentă de sodiu neagreat de iepuri.
Vânatul aripat de câmp, — cum este potârnichia, fazanul şi prepeliţa, — spre a ajunge la un maxim de abundenţă necesită un sol cald, uşor şi fertil. Un strat de humă (15—30 cm.) aşezat pe un strat de nisip şi pietriş este terenul ideal. Un asemenea sol, pe lângă faptul că strecoară apa de la suprafaţă şi deci creiază condiţiuni favorabile pentru cuibărit, mai are avantajul, că produce multe insecte, cari formează in timpul verii o important hrană pentru aceste paseri. Posibilitatea de a râcăi,( scurma) pentru ele e tot atât de necesară, ca şi prezenţa pietrişului pentru promovarea digestiei. Ca naturalist am obiceiul de a-mi face notiţe despre observările mele mai interesante. Răsfoindu-mi însemnările mai vechi, găsesc că am numărat in stomacul unei potârnichi 183 de pietricele mici, cari au cântărit 1.75 grame, la o prepeliţă am constatat 120, iar la o găinuşe americană 217 pietricele. Cocoşul de munte consumă cantităţi mari de quartz in unele cazuri găseşti pietri de mărimea unei boabe de mazăre. Prin urmare nisipul şi pietrişul joacă un rol însemnat la acest vânat.
Solul greu, cu o proporţie mai însemnată de lut nu poate da o egală cantitate de asemenea vânat, ca solul cu compoziţia de mai sus; nici chiar atunci, dacă el ar fi de o fertilitate superioară. Aici trebue să intercalez un „dacă", care trebue referit !a fiecare caz din acest text, şi anume: dacă toţi ceilalţi factori sunt constanti. Prin faptul că aceste 3 speţe de vânat aripat de câmp preferă o asemenea structură a solului, nu este spus că şi mediul lor de traiu ar fi exact acelaşi, lucru care se va explica dela sine din celea de mai la vale.
Cerbul şi căprioara — vorbind aici de pădurile de la şes şi de pe coline — prospe-rează mai bine pe un sol lutos, unde nu numai numărul lor este mai mare la unitate de suprafaţă, decât în terenuri cu o altă compoziţie de sol, dar unde .şi greutatea medie a corpului sporeşte cu 7—8 % Calcarul are un rol însemnat in formarea scheletului animalic şi este deci explicabil că, regiunile cari îl conţin pot produce, între împrejurări date, un schelet, resp. un corp mai mare decât acele lipsite de el.
Regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră) din Germania, spre pildă, care zace pe gneis şi pe piatră de nisip, in general produce cerbi şi căprioare mai mici decât înve-cinată regiune muntoasă, numită Schwäbische Alp, care este o formaţiune iura şi deci bogată în calcar. Nuanţe de dimensiuni pentru una şi aceeaşi speţă există şi in România, ţară ce prezintă o variată compoziţie geologică. In lipsă de cercetări mai ample in această direcţie, trebue să ne mărginim deocamdată numai la unele indicii, sprijinite mai mult pe dimensiuni de coarne. Bucegii şi Piatra Craiului, unde domi-nează creta şi calcarul, par a produce o medie de coarne de capră neagră mai mare decât munţii Făgăraşului, în a căror formaţiune precambrică e foarte puţin calcar, dar cu atât mai multă mică şi nisip. Blocul Retezatului, fiind compus din granit şi altele, dar având o însemnată parte calcaroasă, de asemenea pare a sta în această privinţă deasupra Făgăraşului. Referitor la cerb — prin faptul că numai o mică fracţiune a pădurilor României adăposteşte acest vânat — mult nu este de ales. Pentru a putea face o diagnoză precisă in capacitatea specifică a diferitelor regiuni, ar trebui mai întâi de toate, ca ele să aibă o populaţie de cerbi cât mai omogenă şi deci o recoltă anuală drept proporţională. Ori acest caz nu cred că există. Prin faptul că în anii din urmă celea mai bune trofee le-a dat Gurghiul, Călimanul, ori Maramureşul (primul şi al doilea de formaţiune eruptivă şi dominaţi de andezită; de asemenea şi porţiunea Maramureşului dintre Sighet si Vişeul de Sus), nu urmează, că, spre pildă, versantul Carpaţilor din spre Moldova, de origine sedimentară şi bogat în calcar şi lut, nu ar putea produce şi el, intre împrejurări similare, aceeaşi medie de coarne.
In Europa, media cea mai mare de cerbi — în corp şi în coarne — o dă regiunea de la gura rîului Drava din .Iugoslavia, care — dacă nu greşesc — zace pe un strat alluvial adecă sol fertil, depozitat prin revărsările râului şi compus din lut, nisip, pietriş, calcar, etc. Acest petec de pământ are trestişuri şi păduri de sălci consi-derabile, precum şi glodurile necesare cerbilor. In plus, suprafeţele agricole mărginaşe servesc o hrană bună, care contribue în mod esenţial la acel efect.
De acolo îşi are originea cerbul împuşcat în 1891 pe hotarul comunei Szalka (jud. Tolna), care a obţinut la Viena in 1910, recordul mondial, având 228.9 puncte Nadler, pe lângă o greutate de 11.10 kg. Dacă se ia în considerare pierderea de greutate suferită în decursul celor 19 ani, atunci putem conchide, în mod precaut, că în stare proaspătă a trebuit să cântărească între 13 şi 14 kg.
Drept regulă generală se poate spune că, cu cât e mai fertil solul, cu atât mai mare este şi randamentul lui în a produce vânat. Topografia, adecă faţa exterioară a terenului, încă îşi are importanţa sa, prin faptul că contribue la determinarea climei şi a vegetaţiei.
Temperatura, umiditatea, electricitatea şi presiunea atmosferică, precipitaţiile, evaporaţiunea, vântul, etc, ceea ce cu un singur cuvânt se numeşte climă, joacă un rol foarte important în viaţa vânatului. Regiunile prea ploioase — prin împrejurarea inundărei cuiburilor şi a unei inferioare producţii de insecte, — nu pot fi considerate drept cele mai bune pentru vânatul aripat de câmp; nici chiar in cazul dacă toţi ceilalţi factori ar fi buni. Ploaie multă, în schimb, înseamnă raiul pe pământ pentru vânatul aquatic, contribuind la îmbunătăţirea mediului şi a hranei lui.
Anii secetoşi de regulă sunt acompaniaţi de o recoltă mai redusă în acest vânat, ceea ce mai clar se poate vedea din statisticele americane. Provincia Minnesota (218.000 km. pătraţi) arată pentru anul ploios 1930, o recoltă de 2.362.000 de raţe, până ce In anul secetos 1931, de abia 589,600.
Enigma anumitor regiuni din Silezia. Saxonia, Moravia, etc. cu o abundanţă-record de iepuri, îşi găseşte rezolvirea în primul rând în clima locală, pe lângă faptul că solul lor este excelent pentru orice vânat de câmp. Anume, iarna de obiceiu se sfârşeşte acolo dintr'odată. fără de a reveni mai târziu cu asperitate. E ştiul că iepurele începe împerecherea binişor în iarnă. In Martie vine prima generaţie, care — Intre condiţiuni favorabile — mai poate produce la începutul toamnei un nou contingent, contribuind astfel In mod remarcabil la sporirea efectivului acestui vânat. Ce se întâmplă? In multe regiuni iarna se termină — la apariţie — pe la finea lui Faur şi urmează o perioadă caldă. Intre timp vine sucrescenţa de iepuri. Ca o lovitură se prezintă însă un sfârşit de iarnă, cu viscole şi îngheţuri, in formă de „babe", nimicind acest fraged contingent. Aici este cuiul, pentru ce într'o regiune vedem un belşug de iepuri, chiar şi în cazul dacă pe alocurea mai e şi câte o vulpe, până ce în alte locuri stocul lor rămâne relativ rar, deşi răpitoarele lipsesc. In afară de aceea iepurele nu se simte bine unde gerurile sub minus 18° C. sunt de lungă durată; nici în terenuri constant expuse vânturilor reci. Dintre vânatul mare, cerbul suportă o climă mai severă decât căprioara. In sfârşit efectul climei se poate manifesta şi în mod indirect: prin lipsa sau abundenţa hranei vegetale. Datorită prezenţei omului, care controlează planta câmpului şi a pădurei, mai trebue ţinut seamă şi de factorul AGROSILVIC, hotărâtor în formarea mediului de trai al vânatului.
Inainte, pe vremuri, când majoritatea suprafeţelor era dominată de păduri seculare, bălţi, mlaştini şi stepe sălbatice imense, vânatul aquatic era din belşug, iar iepurele, potârnichia şi prepeliţa numai în effective subţiri. Civilizaţia, — tabloul iese mai bine în relief in apusul Europei şi In America, — în legătură cu avenirea şi intensificarea agriculturei, a avut un efect favorabil pentru unele speţe şi contrarul pentru altele. Uscarea bălţilor, a mlaştinilor şi regularea apelor a redus vânatul aquatic, pe al cărui sălaş de odinioară azi creşte grâu. In schimb sporirea suprafeţei agricole, iar mai târziu intensificarea agriculturei — mai cu seamă acolo unde ea a fost acompaniată de o gospodărie cynegetică raţională — s'a dovedit drept o binefacere pentru o sea-mă de vânat util, cum este iepurele, potârnichia, fazanul. — până la o limită pentru prepeliţă, — iar in Germania chiar şi pentru căprioară, care acolo, în bună parte, trăeşte şi la câmp.
Civilizaţia — în general vorbind —a redus răpitoarele, ajutând vânatul util, care — ori unde ai căuta — azi este incomparabil mai abundent decât era pe vremuri. O excepţie regională face prepeliţa, după cum vom vedea mai la vale.
Luarea sub cultură a terenului sălbatic a creat un mediu nou pentru vânat, care a găsit aici mai multă hrană decât în stepa de odinioară. Acest nou sălaş s'a îmbună-tăţit treptat, prin ameliorări, având drept efect o accentuată sporire a plantelor agricole pe unitate de suprafaţă şi pe aceeaşi măsură a unor speţe de vânat util. Progresul agriculturei, însă, nu prezintă numai avantagii, ci şi unele desavantagii, cari — din fericire — sunt binişor contra balansate de cele dintâi.
Dacă privim problema vânatului singur din unghiul câmpului, vom constata că abundenta sa este în oarecare funcţie de regimul agricultural. O mozaică compoziţie în plante a câmpului este mai bună decât monocultura, adecă decât terenuri întinse numai cu grâu, sau numai cu iarbă, etc. Regimul modern tinde a utiliza toată palma de loc, prin curăţirea câmpului de tufişuri mărginaşe şi de orice buruieni, cari in anumite timpuri servesc de adăpost vânatului marunt. O altă caracteristică a agriculture intensive raţionalizate din apus – in tara la noi nu este tocmai cazul — constă in reducerea la minim, resp. eliminarea totală a ogorului data fiind aplicarea îngrăşămintelor chimice. Ogorul, pe lângă faptul că oferă vânatului un refugiu în timpul muncii câmpului, mai produce şi o seamă de ierburi sălbatice, a căror seminte şi muguri constitue o necesară parte din hrana lui aş putea zice chiar o hrană mai importantă decal plantele agricole. Nu Irebue să uităm, că aceste vieţuitoare au fost găzduite sute de mii de ani numai de stepa sălbatică, unde nu era nici grâu, nici ovăz, nici rapită deci au trebuit să se servească de ierburile sălbatice, pe cari plugarul le numeşte neghină. Cele vreo câteva secole, in decursul cărora ele au cunoscut bunătăţile câmpului cultivat, nu sunt suficiente pentru transformarea gusturilor atavice. Drept aceea ele şi astăzi duc dorul neghinei. Prin examinarea stomacului ori a guşei ne putem convinge că, atât potârnichia cât şi prepeliţa, pe lingă o cantitate de insecte, consumă in mare majoritate seminţele anumitor plante sălbatice, ca speţele Polygonum, Melampyrum, Capsella, Veronica, etc, şi numai în mică parte cereal în ordinea grâu. orz, ovăz. meiu, etc.
Agricultura de azi tinde însă tocmai într'acolo, ca prin triare să elimine „neghina", atât din bucate cât si din nutreţul de iarbă al vilelor. Privind o livadă in Anglia sau în Germania, deja din depărtare te poţi convinge, că iarba sa e produsă prin o scrupuloasă selecţionare alor vreo câteva speţe. La bază este pur şi simplu o cât mai mare capacitate de nutremiânt, cu alte cuvinte calcul de rentabilitate în produse de carne sau de lapte. Natural că livezii de acolo ii lipseşte cu totul variaţiunea bogată a speţelor sălbatice, aşa cum o poţi vedea la noi in ţară.
Ei, cu toată intensificarea regimului agricol şi cu toată mecanizarea aceluia, prin maşini distrugătoare de cuiburi, vânatul — cu excepţia prepeliţei — a progresat, de aceea putem spune că desavantajele amintite sunt contrabalansate de ceilalţi factori pozitivi, cum este sporirea fertilităţii solului şi de factorul cynegetic. Că in ce măsură reacţionează vânatul faţă de trecerea agriculturei de la extensivă la intensivă, o pot ilustra mai clar cu cazul acestui continent american, al cărui istorie plugărească e comprimată în vreo câteva decenii. Pe scurt tabloul e următorul: regiuni fertile cu caracter de stepă, impistriţate cu pâlcuri de pădure. Cei dintâi pioneri, cari le-au luat în posesiune acum 50 de ani, au găsit acolo toate speţele vânatului mărunt, în stadiul original, deci în efectiv subţire. Prima fază de cultivare s'a făcut cu sculele încă primitive de pe atunci. Ici-colo a fost defrişată câte-o margine de pădure spre a îndrepta ferma.
Roghinile, tufişurile şi ierburile sălbatice impistriţau încă deabinele peisajul. Intre timp omul s'a trezit, că pe locul lui cântau mai multe prepeliţe, decât atunci când sosise el. La fel a constatat şi sporirea altor speţe de găini de câmp. A venit o nouă fază lărgirea câmpului în contul mlaştinelor si pădurilor. Paralel sporea şi vânatul, care dispunea încă de suficiente sălaşuri necultivate în formă de tufişuri, ierburi şi ogor. Pe deasupra fermele erau împrejmuite cu garduri vii. Sub această eră a plugăritului vânatul îşi ajunsese apogeul. A urmat către începutul secolului prezent conjunctura internaţională a grâului. Au venit maşinile agricole. Calul şi boul a dispărut tot mai mult din tracţiune, cedand motorului, iar gardul viu a fost suplinit cu cel de sârmă. Deviza era: grâu si numai grâu! Cât mai mare suprafaţă! Ca urmare au dispărut şi resturile de tufişuri şi de păşuni naturale cu felurite buruieni. Ce să vezi? Fermierul s'a trezit că pe acelaşi sol, vânatul mărunt nu mai abundă ca mai înainte. In plus, că situaţia lui se agravase şi prin comerţul cu vânat, ajuns între timp la înflorire. Urmează apoi faza cea mai recentă: datorită crizei internaţionale a grâului, remarcabile suprafeţe au devenit neglijate, ba unele chiar părăsite, cedând teren neghinei şi tufelor. Iar acolo unde acest fenomen nu există, a venit câmpul mozaic, cu varietăţi de plante, cari stimulează prăsirea vitelor, pentru a contrabalansa nerentlabilitatea grâului. Drept urmare, prezenta periodâ arată o nouă, uşoară, sporire a vânatului aripat. Tabloul Europei - îndeosebi al celei apusene — developat în decursul multor secole. Întrucâtva este similar cu cel de mai sus. In ceea ce priveşte iepurele, fazanul şi potârnichea europeană, toate aceste spete nu diferă în mod esenţial în reactiunea lor faţă de metamorfoza câmpului. Ele au progresat mereu. Unele statistici particulare din Germania arată că în numeroase terenuri, unde pe la anii 1870 se luau abia 30 de iepuri, azi — în acelaş teren — recolta este de 10—15 ori mai mare.
Singurul vânat de câmp, care în ultimii 60 de ani arată o continuă descreştere, atât în Germania cât şi în Anglia, este prepeliţa. Cazul ei merită o scurtă atenţiune, cu atât mai vârtos că există un conglomerat de ipoteze contradictorii in jurul acestui fenomen. Unii susţin că declinul ei este efectul distrugerei ei in massă in regiunile Mării Mediterane, iar alţii aduc drept argument intensificarea agriculturei, fără a explica însă problema mai de aproape.
Considerând teza primă, trebue admis că, de fapt o mare cantitate de prepeliţe formează obiect de comerţ sezonier şi in parte o hrană populară a lumei ornitofage de acolo, — fără ca să poţi găsi undeva o excepţie cel puţin regională. Chestia nu e limitată numai la prepeliţă, fiind actuală şi pentru paserile insectivore, resp. cântătoare, pe cari le poţi găsi pe menu-ul restaurantelor din sud. Dau numai unele spicuiri, luate din statistice mai vechi: In 1888 s'au exportat din Egipt 1.235,000 de prepeliţe, destinate pentru centrele Europei occidentale. In 1902 acest număr a crescut la 2 milioane. In 1897 au fost comercializate, în Genova, într'o singură zi, 600 kg. de rândunici. Insula Capri livra peste un milion de prepeliţe la sezon, iar halele din Nizza au dispus, într'un singur an, de 335.000 de sturzi, 181.000 de ciocârlii şi 502.000 diferite alte speţe de paseri cântătoare. Unde mai pui consumul populaţiei, la faţa locului?
Această ornitofagie, sui generis, nu e de eri, nici de alaltăeri, ci mult mai veche şi astfel înrădăcinată, aşa încât cu greu sar putea îndrepta. Masa paserilor migratoare este doar o „mană cerească" uşor accesibilă. Nu aţi uitat istoria cu fii lui lsrail în deşertul Arabici. Dus-au foame? Ei, puhoaiele de prepeliţe, sosite proaspăt din Europa şi eşofate de drum, i-a salvat.
Paguba cauzată in sud este întrucâtva contrabalansată de protecţia paserilor insectivore în nord, deci existenţa lor - de bine de rău — merge mai departe. Natural ar fi spre potenţatul avantaj al întregului continent dacă s ar putea salva si acel plus care fiins consumat nu se mai poate reinapoia.
Împrejurarea că prepeliţa a suferit în toate timpurile şi de două ori la an pierderile sale, fie acelea cauzate prin accidente de traversare a Mediteranei, fie prin mâna omenească, se vede că nu a afectat stocul continental. 0 dovedeşte aceasta şi faptul că ea a existat atât în Anglia cât şi în Germania într'un efectiv constant, până pe la 1870. De la acel timp încoace se simte declinul continu. Să admitem — ceea ce susţin unii — că avenirea şi intensificarea comunicaţiilor moderne — maritime şi terestre — au avut drept efect o sporire a volumului de comerţ cu această pasere, care împrejurare probabil a contribuit şi ea, în parte, la criza ei. Nu mai puţin adevărat este însă că, recenta situaţie a prepeliţei în ţările numite, se datoreşte mai cu seamă unei esenţiale alterări a mediului de traiu, rezultată din modernizarea agriculture. Cine cunoaşte prepeliţa, va admite că mediul ei nu este exact acelaşi cu al potârnichii, deşi hrana lor nu diferă In mod esenţial. Aş îndrăsni să-mi explic această diferenţă a mediului în felul că, până ce potârnichea — ca pasere nemigrătoare — a fost in decursul veacurilor silită — vrând-nevrând —să se adapteze câmpului, adecă „stepei cultivate" — prepeliţa, care trăeşte numai o jumătate de an in mediul civilizat, petrecând restul în stepele sălbatice ale regiunilor tropice şi subtropice, este într'o măsură mai mică adaptată câmpului cu cereale. Realitatea ne arată că, deşi ea trăeşte între terenuri cultivate cu cereale, totuşi caută bucuros ogorul, ierburile şi pajiştile sălbatice, resp. micile tufişuri, — iar toate acestea într'o măsură mai mare decât potârnichea, care e perfect acomodata locului deschis. O excepţie în privinţa aceasta e potarnichea din Vechiul Regat, locului deschis. La ceea ce voi reveni de altfel în alt loc. Prin urmare prepeliţa nizueşte tocmai câtre acel mediu, pe care agricultura de azi e pe cale de al transforma. In Germania evoluarea agriculturei, de la extensive la intensive s'a întâmplat de pe la 1870 încoace, datorită întroducerei îngrăşămintelor chimice. Mai semnificativ este însă cazul Angliei. Dacă răsfoim istoria ei plugărească găsim că, prin secolul XVIII, ea era o ţară exportatoare de grâu. Mai târziu a veni napul, trifoiul şi alte furaje, cari au stimulat creşterea vitelor. Pe la mijlocul secolului trecut, suprafaţa cu cereale a ţărei întrecea încă binişor pe cea cu ierburi. Cu apariţia pe pieţele de cereale a ţărilor mai bogate în grâne, vechea structură a câmpului englez a primit insă lovitura de graţie. Cantitatea granelor s'a redus treptat, astfel că, pe la 1872 balanţa agricolă a întregei ţări se schimbase la 13.7 milioane acre (1 acre = cca 4000 m pătraţi) cu cereale şi plante industriale, faţă de 17.5 milioane acre ierburi. De atunci încoace — graţie expansiunei creşterei vitelor — ierburile şi păşunile au primit o şi mai mare atenţiune. astfel că tabloul present este: 13.8 milioane acre cereale şi plante industriale, faţă de 31.1 milioane acre ierburi şi păşuni formate din plante selecţionate şi migălos îngrijite. Cu alte cuvinte, din totala suprafaţă agricolă a Angliei 1 parte e cu bucate şi 3 părţi cu ierburi. (In România: 1 paite ierburi şi păşuni, 4 părţi restul!).
Călătorind azi prin Anglia, vei vedea o verdeaţă de livezi şi păşuni, ici-colo numai câte un petecuţ de loc plugarii, care se pierde în massa ierburilor. Multe vite, exclusiv pur sânge. In principal multe oi de rassă, a căror greutate variază intre 70 şi 130 kg. Englezul consumă din greu carnea de oaie şi preferă pe cea proaspătă celei importate, la ghiaţă, din Australia, împrejurare care face rentabilă cultivarea ei pe baze intensive şi nu extensive, ceea ce însemnează că, ea e limitată la ferma împrejmuită şi la grajd. Stocul actual al ţărei (fără Irlanda) e de peste 24 milioane de oi (mai mult de dublu celui din România!), reclamă o suprafaţă corespunzătoare de iarbă. încât priveşte cerealele. Anglia de prezent e avizată aproape pe deantregul, la import.
Regresul prepeliţei de acolo coincide perfect cu epoca de la 1870 încoace — la fel ca şi în Germania — şi el nu a putut fi oprit prin nici o măsură cynegetică protectoare. Mai mult: în regiunile din Anglia, unde ierburile prevalează peste toate măsurile, chiar şi potârnichea a semnalat intre timp un oarecare declin faţă de trecut. Cu toate acestea Anglia dispune de un însemnat efectiv de potârnichi şi de fazani, mai cu seamă în partea ei centrală şi răsăriteană. Sensibilitatea prepeliţei dealtfel o confirmă şi unele ţinuturi din Germania, unde gospodăria intensivă a fost întrucâtva neglijată sub durata războiului. Ca efect se simţise în aceste locuri un nou, temporar, spor al acestei paseri. Din toate aceste reese că, nu numai distribuţia disproporţionată a plantelor de câmp, dar şi discardarea ierbăriilor sălbatice prin triare, adecă raţionalizarea agriculturei, este un element hotărâtor. Nici nu ai crede că adeseori împrejurări, la aparenţă neimportantei, joacă un rol în viaţa sălbătăciunilor. Cu toate că nu se ţine strict de agricultură, vreau să amintesc in treacăt că. Introducerea crapului european pe acest continent (America) are o oarecare influinţă asupra vânatului aquatic.
Bălţile colonizate cu acest peşte — prin faptul că el se hrăneşte cu plante de apă, cari in bună parte formează în acelaş timp şi nutrimentul raţelor sălbatice — azi nu mai au acelaş stoc de vânat ca înaintea colonizărei, — chiar nici in cazul unei severe ocrotiri. Calitatea bălţilor cu crap, în ceea ce priveşte abundenţa lor in raţe; a scăzut la rangul al doilea, faţă de bălţile fără crap. Pe de altă parte s'a observat, că in bălţile unde crapul, graţie unei intensive exploatări s'a rărit, raţele iarăşi dau înainte. Până ce agricultura are de a face mai mult cu vânatul mărunt, structura PĂDUREI, resp. REGIMUL SILVIC îşi are cuvântul său în existenţa vânatului mare. Pădurea seculară, pe deantregul bine încheiată, nu poale produce atâta vânat ca cea împestriţată cu tăeturi, bogate în tufari fructiferi, sau cu poeni ierboase. In cazul prim hrana e mai puţină decât în cel din urmă. La fel va produce mai puţin vânat, la unitate suprafaţă, pădurea alpină sau subalpină, decât cea situată la şesul fertil. Monocultura — adecă o singură speţă de arbori — nu este aşa de favorabilă ca şi variaţiunea. Silvicultura modernă dealtfel — spre a reduce plaga insectelor, precum şi din alte consideratiuni — se fereşte de monocultură, fapt care mai cu seamă in occident este bătător la ochi. In privinţa capacităţii de producţie, pentru anumite speţe de vânat, pădurile foioase de obiceiu primează faţă de celea răşinoase. Optimul este — intre impreju-rări date — pădurea mixtă, bogată in subarborel, care oferă pe lângă o hrană bună şi un adăpost mai ideal. Regimul silvic extensiv favorizează vânatul mai mult, decât cel intensive, mai ales dacă păşunatul în pădure nu se exercită. In asemenea împre-jurări animalul sălbatic găseşte vara-iarna o bogată şi variată hrană, atât in masiv, cât şi în tăieturi. Cu totul alta e situaţia sub regimul forestier intensiv, cum este cazul multor regiuni din occident, unde — pentru a utiliza toată palma de loc spre un maxim de rentabilitate — tufarii nu prea sunt toleraţi. „Buruiana" - adecă tocmai o parte însemnată a hranei sălbătăciunilor — în mare măsură e curăţată din pădure, iar plantaţiunile tinere adeseori sunt împrejmuite, sau sunt scutite prin chimicale contra vânatului. Culegătorii de smieură şi ciuperci cutreeră în continuu pădurea, fiind acele produse exploatate în toată regula. In plus, în multe regiuni cu pământ agricol sărăcăcios, care nu produce paiele suficiente penlru aşternutul vitelor din grajd, se recurge la exploatarea frunzişului şi a crăculelor de pe jos, spre a le întrebuinţa drept aşternut, resp. spre a produce gunoiul necesar. Traversând o asemenea pădure, ai impresia că treci printr'o grădină greblată. Natural că acest procedeu pauperizează solul pădurei; iar realitatea arată că, locurile astfel super-exploatate nu conţin atâta vânai ca acelea cruţate de o astfel de gospodărie. E uşor de imaginat că acest regim intensiv a alterati mediul cervidelor, cari — drept urmare — reclamă o adecvată hrânire artificiala in timpurile grele. Nu mai puţin adevărat este, că asemenea regimuri contribue şi ele la regresul calitativ al vânatului, la ceea ce voi reveni de altfel in comunicarea următoare.
Pâşunatul în pădure este drept regulă — în desavantajul ei, iar fără excepţie, in cel al vânatului. Animalul domestic, prin mutilarea plantei, întârzie creşterea pădurei, pană ce copita sa sgârie solul, cauzând eroziuni, a căror efect este pauperizarea suprafeţei pământului. In cât pentru vânat, pădurea păşunată este un teren sărăcăcios. Vita îi mănâncă hrana în decursul verii, astfel că pentru iarnă mult nu mai rămâne. In plus, animalul domestic este un excelent propagator de maladii, cari nu odată au distrus vânatul util. Unde mai pui că nici liniştea necesară nu o mai are. Nu se poate aştepta deci de la pădurea păscută, ca ea să producă aceeaşi cantitate de vânat ca şi cea nepăscută.
In continuarea factorilor determinatori pentru mediul vânatului nu trebue să uităm nici SPAŢIUL suficient pentru libera mişcare. Cerbul este incompatibil cu pădurea de mică extindere. El e vânatul pădurilor mari, compacte, unde să se poată mişca după plac, înghesuit in pâlcuri mici de păduri izolate, este expus corcirei, iar lipsa de reînprospătare de sânge — în asemenea cazuri — uşor poate duce la degenerare.
Cultura cerbilor sub astfel de imprejurări este dăunătoare atât silviculturei cât şi câmpului mărginaş, prin pagubele ce le poate cauza. Cu totul altceva este căprioara. Ea a devenit din ce în ce tot mai mult vânatul câmpului, cum este cazul în Germania, unde le poţi vedea pretutindeni păscând printre secerători. In Silezia nu odată am numărat 25—30 într'un cârd, iar cu o altă ocazie chiar 43. Am căpătat impresia, că la acele căprioare — trăind ele vara — iarna la câmp şi neavând alt adăpost decât ici-colea câte un grupuleţ de arbori — însuşirea gregară sa desvoltat la un grad mare, în comparaţie cu a celor pădureţe, la cari grupurile nu numără mai mult decât 5—10 piese. Contrar cerbului, căprioara preferă şi prosperează mai bine in pădurile mici, sau mijlocii, întrerupte de câmpuri şi, ţinută la un număr rezonabil, ea nici nu produce pagube. într'un asemenea mediu, mistreţul devine o plagă în schimb limitat la pădurile mari şi la un efectiv corespunzător, el reprezintă un vânat bun şi nu stricăcios silviculturei.
Raportul ce există intre situaţia demografică şi între vânat — prin faptul că regimul agro-silvic este în strânsă legătură cu densitatea omenească a regiunei respective — ne-o arată foarte bine cazul Germaniei, unde abundenţa căprioarelor creşte de la răsărit in spre apus. Răsăritul are păduri mai mari şi mai compacte, fiind totodată şi mai subţire populat de oameni decât apusul, unde prevalează pădurea mică. Dar pe aceeaşi măsură scade şi greutalea medie a căprioarei de la răsărit în spre apus. Cu alte cuvinte, căprioara din pădurile mari ale Prusiei orientale este binişor mai grea decâl cea din occidentul Germaniei. In schimb abundenţa şi totodată greutatea medie a cerbilor creşte de la apus spre răsărit. Un rol — mai mult secundar — joacă şi clima, cu privire la situaţia căprioarei de acolo, anume, ea e mai domoală în apus şi mai aspră în răsărit.
In afară de sol, climă, cultura terenului si de spaţiu, un important factor pentru destinul vânatului mai este cel cynegctic. Abilitatea vânătorului gospodar poate îndrepta multe defecte ale mediului, fie acelea cauzate de natură sau de civilizaţie. Tema aparţine însă domeniului ocrotirei, care nu este subiectul acestui studiu.
Din toate acestea reese că, existenţa vânatului e în funcţie de nenumărate circumstanţe şi drept concluzie am putea spune, că mediul lui — şi abundanţa lui — este rezultanta forţelor dinamice, pururea variabile, iar nu a celor staţionare.
Agricutura — silvicultura — vânatul.
Agricultura şi silvicultura au obiceiul de-a fi în raport de tensiune. Plugarul nizueşte la cât mai mult teren pentru plantele sale. De unde îşi poate el mări suprafaţa de cereale sau de păşune, dacă nu din pădure, a cărei transformare e mai comodă decât cea a mlaştinei. Pădurarul în schimb — lucru foarte natural — e refractar acestei expansiuni şi caută într'acolo, ca să asigure cât mai mult teren pădurei. El e conştiu, că există o anumită limită rezonabilă peste care nu se poate trece, fără de a provoca serioase consecinţe. Interesul obştesc pretinde nu numai acoperirea nevoilor de lemn ale ţărei din resursele proprii, ci şi menţinerea unei clime prielnice şi eliminarea eroziunilor, a revărsărilor de ape, etc. Lucruri cari se pot garanta numai prin o corespunzătoare suprafaţă păduroasă, altfel balanţa se strică în defavorul tuturora. A cultiva grâu, fie el chiar de o calitate superlativă, pe teren unde, din motive uşor de înţeles, ar trebui să fie pădure, este departe de a se numi gospodărie raţională.
La mijloc este vânatul care, fiind găzduit atât de câmp cât şi de pădure, trebue adus în concordanţă cu interesele ambelor. Nu trebue trecut cu vederea, că vânatul este un produs secundar al pădurei şi al câmpului; deci — şi aceasta fără a-i detrage din importanţa sa dealtfel incontestabilă — trebue subordonat produselor principale. Mai întâi bucatele şi lemnul, iar apoi vânatul! Cazuri de gospodărie anapoda cunosc mai multe, atât în Germania cât şi în Anglia, unde, pe anumite moşii, regimul silvic — ba chiar în parte şi cel agricultural — e subordonat celui cynegetic. O atare situaţie cu greu poate fi în interesul general economic. Pe de altă parte există şi cazuri, în cari valoarea pământului se măsoară nu după calităţile sale agricole sau forestiere, ci după celea cynegetice, — cum s'a întâmplat în America, unde anumite ferme, situate in puncte bune de pasaj, au fost vândute resp. cumpărate cu preţuri cari au întrecut de multe ori valoarea lor reală.
Abstrăgând însă dela asemenea excepţii sporadice, regula rămâne, că interesele agro-silvice primează pe celea cynegetice. A produce vânat peste limită şi în dauna pădurei sau a câmpului, înseamnă o atât de slabă gospodărie, ca şi în cazul când nu ai da acelor elemente posibilitatea de a-l produce la capacitatea lor, în cantitate rezonabilă. Intre câmp, pădure şi vânat, e necesar să existe un echilibru sănătos; un status optimus, în interesul general economic. Sincronizând interesele reciproce ale acestor 3 factori, cooperarea lor constructivă este asigurată. Şi invers. Cel mai bun regim cynegetic deci este acela, — şi într'acolo trebue nizuit, — care crează maximul de vânat, pe lângă cea mai mică tulburare a agriculturei sau a silviculturei.
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
Foarte frumos. 
MAMA LOR...
