MARTIE 1935
Vânătoarea vulpei la stuf, cu copoi
de: Lt.col. C. R0SETTI-BĂLĂNESCU
De la un timp, pentru un vânător care se consideră corect şi la „înălţimea timpului său'' a mărturisi fie şi o simplă simpatie pentru copoi devine aproape un act de curaj. A spovedi că’i şi întrebuinţează devine o adevărată sfruntare. Sprâncenele audito-riului se încruntă, colţurile gurilor se ciupesc în zâmbet de dispreţ, de superioară compătimire ori de distantă milă. Şi aceasta chiar când severul auditoriu n'a văzut în viaţa lui nici sfârc din coadă de copoi. Nu e cazul să reluăm „controversa copoiului". Directorul nostru la această revistă nea dat să înţelegem că o găseşte inutilă. Pe drept cuvânt. La ce să mai spunem ceeace ştie toată lumea de bună credinţă: în teritorii de cerbi şi căpriori — fără copoi. Aiurea însă... Iată, noi suntem departe acum nu numai de cerbi şi căpriori, dar suntem departe chiar de orice nălucă de
pădure— ne vom afunda curând in desimi de stuf trosnitor de iarnă sau de toamnă târzie. Aci, pentru scopurile noastre, copoiul nu mai e cel puţin „discutabil". Suntem cu conştiinţa împăcată. Hai! la lumină dar, Braica, Dudaş, Dunai, Milton şi Gheral si să ne fie cu iertare-., pentru „bestiile" noastre...
In teritorii de stepai, ca aceste din sudul Basarabiei de unde scriu aceste însemnări, două îndeletniciri vânătoreşti se desprind, pasionante, mult deasupra obişnuitelor bombardamente la câmp şi baltă: la dropioi şi spurcaci, cu glonţ, primăvara — la vulpi în stuf, iarna, cu copoii. Sunt aci de cules plăceri şi emoţii demne de orice vânător, care apreciază greutatea isbândei şi frumuseţea loviturei. Despre dropioi am mai scris şi voiu reveni, cred, la timp potrivit. Să vedem acum puţin de vulpile noastre. Fie dealungul lacurilor imense cari intră adânc în teritoriul nostru, fie dealungul modestelor râuri ce-şi caută într unele timpuri din an drum spre apa largă, fie în bălţi mai mari sau mai mici, prin funduri de văi cu vreun fir de apă, creşte stuful în fâşii înguste sau în nesfârşite întinderi. Stuful acesta are aci două mari calităţi, după punctul de vedere din care priveşti: întâiu, adăposteşte vulpi, al doilea, slujeşte la încălzitul şi acoperitul caselor din partea locului. Pe noi, se înţelege, ne interesează cu deosebire prima însuşire, deşi există o oarecare legătură între exploatarea stufului de către localnic şi vânătoarea noastră —după cum se va vedea.Des ca peria, de nepătruns, uscat, trosnitor şi tăios, înalt pădure, legănânduşi sus de tot pămătufurile moi în vânt, stuful e cetate pentru vulpi. Omul nu poate pătrunde decât în urma coa sei sau a „tarpanului" — acel fel de seceră lung înmănunchiată, scula tăietorului de stuf. Un pas în această împărăţie înseamnă o luptă şi un asurzitor semnal în liniştea bălţii. Stuful îşi apără vulpile lui. Te prinde în braţe, îţi pune piedecă hoţească la picioare, te sgârie pe mâini şi te taie la obraz — te rătăceşte în adâncimile lui, dă glas şi vesteşte... Se înţelege dar: nu vom putea scoate vulpile cu oameni, cu gonaşi.
Şi atunci intră în scenă Braica şi Dudaş, Milton şi Dunai — copoii! Ce sunt aceşti copoi? Când e vorba de copoi, mărturisesc, e greu la noi în ţară să pronunţi cuvântul de rasă. Cele mai felurite tipuri şi aspecte se perindă ochiului — din păcate. Să notez doar că e regretabil — fie şi numai din punct de vedere, cum să zic, istoric sau sentimental? Copoiul e singura rasă de câinevânător care ar putea avea — poate — pretenţii de băştinaş al ţării noastre sau în tot cazul foarte vechi. Fie şi numai din mândrie, fie şi din pietate pentru memoria legendarei „Molda" a lui Dragoş-Vodă, şi încă n ar fi nici o ruşine să ne ocupăm şi noi de o rasă de câni a noastră, chiar de n'ar avea o întrebuinţare prea direct utilitară... Dar să revin la copoii noştri lăsaţi în margine de stuf. Nu e vorba de vreun tip — unii sunt mari, alţii potriviţi, alţii abia mai răsăriţi ca un baset, desigur, după diversele şi obscurele încrucişări din cari au ieşit, dar şi după provenienţă, de bună seamă. Dacă copoiul ar interesa pe cineva, ar trebui să se ia urma tipurilor diferite: cele ardelene, moldovenesc, dobrogene, basarabene — cu infiltraţiuni ruseşti, din cari unele, se pretind, renumite, originare din Caucaz. Dar să lăsăm tipurile la o parte. 0 calitate trebuie să aibă însă toţi cânii noştri, Înainte de toate: .să intre în stuf. Aci e cheia — se înţelege. Căci lucrul lor în stuf nu e nici jucărie, nici sinecură. Numai cine a văzut halul în care ies cânii din nepătrunsul trestiilor îşi poate face o idee despre ce însemnează o astfel de expediţie: tăiaţi. înţepaţi, cu rosături până la sânge... E chiar un semn infailibil ca să recunoşti dacă te găseşti In faţa unui „câne de stuf" consacrat: cicatricele neşterse de pe faţa copoiului şi în tot cazul pe ieşindurile osoase de sub ochi, produse de frecarea trestiilor prin care îşi croeşte drum. Zicem că acel câne „are ochelari" — şi clasează copoiul. Nu mai vorbesc de glorioasele urme lăsate de colţii vulpilor, pe bot şi urechi, la cânii cu o carieră mai lungă. Aşadar, în primul rând copoiul nostru trebue să intre la stuf. Este, cred, înainte de toate o chestie de temperament, apoi de întrebuinţare. Căci un câne pentru stuf nu trebue întrebuinţat decât la stuf . Cel mai sigur mijloc ca să strici chiar un cane declarat la stuf este săi duci şi la câmp, pe iepuri. Curând, nu mai intră în stufărie, caută în margine, bucuros să gonească „la deal" după iepurele stârnit — căci iepuri în margini de stuf e lucru foarte obişnuit. Evident, şi un câne foarte bun la stuf, dacă dă de iepuri, îl va goni. Dar ne vom da toată osteneala ca să întrerupem această goană, prin orice mijloace, mai ales la începutul carierei copoiului. „Ho! înapoi! iepure! înapoi, Dudaş!" Un copoi bun la stuf nu trebue să aibă perseverenţă pe iepure. Când mergem spre locul cu stuf, ţinem cânele legat: evităm astfel indezirabile stârniri de iepuri la câmp. Cât despre cunoştinţa pentru vânător că copoiul în stuf a dat peste iepure, nu mai insist: e atât de mare deosebirea de glas între chefnitul pe vulpe şi pe iepure, încât doar un surd s'ar putea înşela.
E preferabil, la stuf, un câne mare sau mic? Punând în cumpană avantajele şi de- savantajele, înclin pentru talia mai mult mică. Ar fi prea lung ca să discutăm aci argumentele pro şi contra. De altfel, exprim o părere şi nu un verdict. Voi încerca poate vreodată şi baseţii la acest fel de vânătoare, deşi mă tem să fie prea înceţi, săi învârtească vulpea prea îndelung, mai ales dacă mai e şi zăpadă grămădită în stuf. Un copoi-baset, dar mai bine îmbrăcat, apărat de un păr des, aspru şi ţepos, îmi inchipui că ar fi, din cânii de o rasă definită, un colaborator excelent.
Despre calităţile naturale ale copoiului la stuf nu e cazul să mă întind la vorbă: sunt aceleaşi ca pentru toţi copoii buni: Nas bun, să ţină urma bine, fără schimburi, perseverent, să nu chefnească decât la sigur, pe urmă caldă, etc. Adaog: să fie dârj, să gâtuie, să oprească vulpoiul rănit care se târâe spre adâncimile stufului, înainte de a fi definitiv pierdut pentru vânător.
Să latre acolo unde a sfârşit vulpea. Aceşti copoi există, nu sunt numai simple desiderate.
Nici despre „dresajul" copoiului la stuf nu e mult de spus. Atât: căţelul e dus de timpuriu în tovărăşia unui veteran. Dacă e „de neam bun", adică dintr'o prăsilă care şi’a făcut probele, dacă e dus în locuri vii în vulpi, unde neapărat va da peste urmă, dacă e lăsat — şi chiar asmuţit — să scuture în voie vulpea căzută sub foc, curând se afirmă. Restul e o chestiune de timp, de experienţă, de temperament personal al cânelui. Dar să ne dăm toată silinţa ca la primele şedinţe să n'aibă prilej ca să fie muşcat de vulpe. Şi încă odată repet: toată grija ca să evităm escapade pe iepuri şi niciodată să nu fie dus să vâneze la câmp.
E agreabil şi profitabil să se vâneze cu mai mulţi copoi deodată. Pentru un bun rezultat este însă necesar ca cel puţin unul să fie „câne de frunte", copoi încercat, pe lângă care se pot da drumul celor mai puţin formaţi. Un „câne de frunte", un câne sigur, este cel mai preţios auxiliar. Ştii că atunci când a dat el glas, e sigur pe urma vulpei, sculate atunci. Cânii tineri dau glas cu rost şi fără rost. Vânătorul le cunoaşte însă glasurile la toţi. Chiaf-chaf, chiau-chiau, iah-iah dar când a spus odată „ham", scurt, ca o povestire, adânc, cânele de frunte, tinete: este vulpe. E ca şi când ai avea chitanţă de la Dumnezeu... Dar, evident, chiar un câne foarte bun dar singur, va fi purtat mai mult de cumătră vulpe prin desimea stufului decât acelaşi câne ajutat de larma şi goana tinerilor cari îl ajută; goana e mai vie, răgazul vulpei scurtat. Şi apoi e...concertul! Pentru urechia vânătorului, concertul a 3—4 copoi bine plecaţi pe urmă caldă, e o adevărată desfătare. Un entuziast pretinde că e o muzică cerească. Personal nu cunosc muzica cerească şi nu pot deci şti dacă îngeraşii dolofani au glas de copoi. Mărturisesc, de altfel, că mi-e complect indiferent. Mă mulţumesc cu copoii mei din stuf.
Glasuri amestecate, dar distincte, recunoscându-le pe toate, unele soprano înalte, altele adânci, grave, punctând rar repezeala tinerilor, toate se învârtesc, se apropie, se depărtează, cresc, descresc, scormonind nădejdile, înmulţind emoţiile.-. Fie şi numai această „muzică" şi tot e o plăcere întreagă, necunoscută în altfel de vânătoare — o! sărmani copoi !...
Dacă dispunem de câni, şi avem în vedere o zi întreagă de vânătoare, e bine să înjghebăm două rânduri, două „releuri" de copoi. Cu un grup vânăm; celalt îl lăsăm legat la căruţă sau la sanie, aşa ca la momentul potrivit să avem câni proaspeţi şi odihniţi, cu cari să atacăm alte părţi din stufărie.
Am spus că stuful îl întâlnim fie in fâşii relativ înguste, dealungul unui râu, vale sau margine de baltă, fie în loturi compacte, adânci. In primul caz treaba e mai uşoară. Se dă drumul copoilor la un capăt, iar vânătorii urmează dealungul stufului cu urechia aţintită la semnalul ce va veni de la câni, gata să se repeadă la locul potrivit: vreo cărare, vreo tăetură. Progresarea cânilor se poate observa, în general, chiar dacă nu dau glas, prin mişcarea stufului.
In al doilea caz, dacă stuful nu prezintă pâlcuri naturale, mai mult sau mai puţin depărtate, e aproape imposibil să contezi pe un succes, dacă adâncimea stufului nu prezintă tăeturi, poteci, drumuri cari să-l străbată.
Din nesfârşita mare de stuf nu va ieşi vulpea şi nici posibilitate de înconjurare n'ai. De aceea vânătoarea aceasta este, în unele locuri, în legătură cu începutul tăerii stufului de către localnici. Apar atunci în vasta pădure de trestie linii, tăeturi, se crează pâlcuri, insule, locuri libere. Sub acest aspect şansele sunt cele mai mari. Dar, în loturi de stufuri mai mici, deşi destul de adânci, chiar fără tăeri de exploatare, se găsesc aproape întotdeauna cărări, mai înguste sau mai largi, fie potecă bătută de pescari, fie vreo scurtare de drum prin baltă, fie o simplă urmă cu stuful abia mai lărgit de trecerea unui om, unei vite, unei lotci, cine ştie când, pe vremea când apa era mare sau nu era îngheţată. Dar aceasta însemnează pentru vânător obligaţia unei perfecte cunoaşteri a locurilor. Această cărare, acel drum, tăetura de colo, luminişul de dincolo vor fi tocmai locurile ce va trebui să ocupe, câteodată în grabă şi gâfâind de alergătură. Ori, trebue să ştie vânătorul, să cunoască dinainte, locul spre care să alerge. In desfăşurarea vânătoarei două eventualităţi sunt de aşteptat: ori să iasă vulpea la margine, adică să părăsească stuful şi să-şi ia drumul spre câmp sau râpi, ori să nu vrea să iasă, învârtind cânii prin stuf. Aşezarea vânătorilor ţine seama de aceste eventualitaţi: se aşează ori în stuf, pe cărări, ori aşteaptă la tăeturi şi margini. Depinde, evident, de numărul vânătorilor. Nu se pot da reguli, pentru că totul variază după configuraţia stufariei, cu nenumărate aspecte, şi de toanele vulpei. E o vânătoare, de altfel, unde rar se întâlnesc mulţi vânători. De regulă câţiva prieteni cari îşi pun cânii în comun. Şi poţi cu succes să vânezi şi singur-singurel. Preferabil totuşi, în doi.
Am spus câte ceva despre aspectul stufului. E vorba de stufuri în starea lor naturală sau schimbată de exploatarea sătenilor. Se înţelege însă că dacă arendezi un număr potrivit de hectare de stuf, poţi să-ţi amenajezi cărări cum crezi că e mai bine, îţi rămâne stuful în picioare când de jur-împrejur totul e ras, vânezi când îţi place. E un procedeu recomandabil. Dacă faci învoiala că la urmă stuful rămâne tot în stăpânirea proprietarului, nu e nici pericol să te ruinezi... Aviz cui ştiu eu...
Pe lângă farmecul propriu al acestei vânărtori, farmec ce reese din lucrul şi concertul copoilor, din condiţiunile atât de speciale ale locului, din prada interesantă care e întotdeauna vulpea, vânătoarea aceasta pasionează şi prin greutatea, în majoritatea cazurilor, a focului de puşcă.
Căci nu ştiu dacă îşi dă bine seama cetitorul ce însemnează să fi înecat într'o desime de stuf înalt, ca între doi pereţi, fără nici o vedere decât o frântură dintr'o potecă întortochiată şi largă abia de două palme? Peste această potecă, o fracţiune de secundă, va fulgera poate o umbră roşie — vulpea. Ai zărit-o cel puţin? Nu te uitai în dreapta tocmai când a lunecat la stânga? Şi dacă ai zărit-o, fosla-i destoinic să-ţi arunci focul în aceeaşi clipă? Şi dacă l-ai aruncat... a rămas ceva?
Nu ştiu, zău! Bineînţeles, nu întotdeauna eşti in condiţiuni atât de ingrate şi acrobatice, deşi acestea sunt cele mai pasionante. Sunt, slavă Domnului, şi cărări mai largi, sunt şi tăeturi întinse, sunt şi margini mai mult sau mai puţin deschise. Dar oricând focul pe vulpe face plăcere. E foarte drept că se întâmplă uneori ca să nu prezinte nici o greutate: o vulpe oprită în marginea stufului, ba chiar comod instalată pe coadă în mijlocul drumului, ascultând şi ea concertul cânilor. O ocazie frumoasă pentru glonţul drillingului, dacă e departe. Dar ar putea să-mi spună prietenul „Barbă-Lată" pentru ce tocmai în astfel de prilejuri se „scapă" mai uşor?.. Mi se pare „că nu era puşca încărcată"... Bine, bine... Dar iată, vânătorul s'a imobilizat in ţiitoarea lui, căci „a vorbit" Dunai şi e sigur că vulpea e sculată, în faţa cani lor. Concertul copoilor se învârteşte în desimea stufului. Eşti numai ochi şi urechi — urechi mai cu seamă deocamdată... dacă nu e vânt. Căci vântul e marele duşman. Pe vreme liniştită urechia prinde chiar uşoara strecurare a vulpei prin stuful uscat, lucru de cel mai mare ajutor, de cea mai mare importanţă, pentru că te orientezi, îţi fixeaxă un punct de atenţie. Dar adierea vântului, foşnind nesfârşit foile şi pămătufurile trestiei, astupă tot. Vânătoreşte, eşti .surd. Vântul e marele duşman..
Chiar pe vreme liniştită, în tăcerea perfectă a bălţii îngheţate, învaţă să recunoşti foşnetul pasului uşor de vulpe de altul aproape identic, pe care-l fac nişte mici păcălici de piţigoi, forfotind câteodată pe suliţele trestiilor. De câte ori nu te fac să tresari aceşti mici drăcuşori, până le-ai aflat farsa ştrengărească! Dacă e vreme liniştită, tremura uşor care vine ca o dâră sus, pe pămătufuri de trestie, e încă o indicaţie.
Vulpe? Câne căutând încă mut? Atenţie, în tot cazul. Sunt cumetre cari o şterg din stuf de cum au simţit copoii intraţi, înainte de orice glas prevestitor.
Am spus: în majoritatea cazurilor trebue să tragi repede. Dacă vulpea iese la margini, în tăeturi mari, poate să treacă foarte iute. Dar în interiorul stufului, nu atât iuţeala de trecere, cât strâmtoarea locului condiţionează iuţeala focului. O cărare de două palme, reprezintă doar un mic salt pentru vulpe, chiar domol, dar reprezintă totuşi numai o fracţiune de secundă. Am văzut deseori atitudinea vulpei gonită de câni în interiorul stufului. Obişnuit, un mic galop, dacă e la răritură sau loc mai deschis. O furişare, dacă e la desiş. înainte să iasă la cărare, obişnuit se opreşte la margine, ascultă la câni, fără grabă, se aşează chiar pe coadă. Uneori nu scoate decât capul din trestie. 0 mişcare nesăbuită, şi a reintrat îa adânc, învârtind din nou cânii. Mişcarea este cea care trădează mai ades pe vânător, mai mult decât vizibilitatea, destul de redusă în stuf, chiar pentru ochiul vulpei, dacă bineînţeles eşti şi îmbrăcat cum se cade vânătorului, nu de carnaval.
De altfel, să mărturisesc, din prilejurile observate atât la stuf, cât şi din alte observaţiuni, găsesc că reputaţia de extremă şiretenie şi de record în viclenie atribuite vulpei de toate zicalele populare şi vânătoreşti sunt categoric exagerate. Ar fi prea lung să-mi sprijin aci cu fapte afirmaţiunea aceasta, poate cam neaşteptată. 0 menţin însă întreagă şi poate — vreodată — voi reveni asupra ei. Marele maestru rămâne lupul.
Despre rezistenţa vulpei la focul de puşcă nu insist, căci nu e ceva specific al vulpei la stuf. De altminteri chestiunea „vitalităţii" vânatului a mai fost tratată de revistele noastre de vânătoare: nu e atât de simplă încât s'o restrângi într'o vorbă sau într'o fortmulă. încasează şi vulpea foarte bine un foc, care a dat-o peste cap, ca s'o ia apoi la sănătoasa...
Un lucru să amintesc: necesitatea prudenţii deosebite la această vânătoare. Nu vorbesc de prudenţa de avut între vânători. Acest lucru nu mai trebue amintit între oameni întregi la minte. Vreau să vorbesc de pericolul de a nimeri cânii. La o vânăltoare unde trebue de multe ori să tragi extreme de repede, cu o vizibilitate foarte redusă, cu indicaţiuni de sosirea vânatului câteodată nule, alteori rezumate la un foşnet sau o mişcare de stuf, se pot ivi astfel de cazuri nefericite. Se impune deci toată băgarea de seamă.
Un alt lucru destul de caracteristic la această vânătoare este faptul că gălăgia, vorba, lucrul tăetorilor de stuf, focurile de la puşcă, apelul şi îndemnul cânilor nu au nici un fel de însemnătate, adică nu periclitează întru nimic succesul vânătoarei — dacă în stuf sunt vulpi. Am spus: vulpile sunt în stuf ca într'o cetate. Ce se petrece la exterior, puţin le pasă. Greul e tocmai să le scoţi din stuf. Dintr'un stuf bun, după ce a căzut la vânători o vulpe, ataci din nou altă vulpe. Şi poate încă una, şi încă una. Apoi altă porţiune, în imediată vecinătate.
Dacă ai loc destul poţi vâna toată ziua, până spre seară, când vulpile părăsesc adăpostul stufului ca să plece în expediţiile lor nocturne. De altfel vulpile acestea nu sunt locuitoare la stuf decât dacă împrejurările de timp o permit: baltă secată sau îngheţată. Aceste împrejurări condiţionează aşa dar, posibilitatea felului acesta de vânătoare.
Cam acestea cred că sunt de spus despre vânătoarea noastră la stuf, ca să dea cel puţin o idée de ansamblu.
Şi acum să mai adaog un lucru, care poate va face să sară în sus vânătorii ultra-habotnici ai acelui crez care vrea ca „prima datorie a vânătorului e să nimicească răpitoarele". Zic: dacă n'aşi avea aci vulpi berechet, le-aşi aduce din altă parte, cum aduc alţii iepuri ca să-şi populeze terenul! Mă grăbesc să spun că şi iepuri avem tot berechet. Nu aşa, o spoială de iepuri, dar atât încât să poată cădea într'o singură goană, la 8 puşti, 142 de iepuri.
Destul, nu? — fără colonizare, nici crescătorie. Iar vulpi, slavă Domnului! La câmp dacă te plimbi, cu automobilul dacă umbli noaptea, nu se poate să nu întâlneşti mai multe. Iar numai pe o bucată de stuf de vreo 40 ha au căzut, în câteva ieşiri din sezonul trecut, în faţa copoilor a o mână de prieteni, vreo 25 de vulpi. Altele, s'au tot dus.-. Deci sunt.
Sunt şi iepuri, sunt şi vulpi. Las deocamdată să tragă concluzii din această împerechere în belşug, fiecare cum va crede. Dar în ceeace mă priveşte rămân cu a mea, reeşită din ani de zile de observaţii şi constatări: dacă n'ai cu adevăirat vânat pe teritoriu, nu arunca vina pe vulpi. Caută bine şi ai să descoperi alte cauze de vină. Caută bine — şi poate în primul rând nu prea departe de tine însuţi — sau de semenii tăi. Pretind că e păcat să n'ai bucuria vulpilor pe un teren care nu e o crescătorie, că e păcat să le ucizi mişeleşte şi fără plăcere cu otravă!, când poate singura lovitură mai de seamă şi demnă de un foc de puşcă, după banalitatea bombardamentelor pe veşnicul vânat util de câmp, rămâne tot cumătră în rochiţă roşie...
Şi ca să termin: vulpile noastre de aci sunt unele roşii şi altele extraordinar de sure. Ştiinţific, ştiu că la noi în ţară e doar o specie: vulpea roşie (Vulpes vulpes crucígera Bechst) şi pe alocuri o subspecie: vulpea cărbunăreasă (Vulpes vulpes melanogaster Bonap). Ce-i exact cu vulpea sură? In definitiv, dece e sură şi nu roşie?!
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
Cum suna''vanatoarea vulpei''parca te si vezi pe marginea stufului,cu arma in mana,ascultand latratul cainilor si asteptand ivirea botului codanei din zidul aparent impenetrabil de vegetatie.Foarte frumos.
