Vinatoare si pescuit in Romania

de **blackcrotal** pe 19 Dec 2018, 13:06

CÂND ARDEAU PĂDURILE de C. ROSETTI-BĂLĂNESCU
Intâiu, fusese pentru cei de jos un svon venit de sus. II adusese ciobani coborîţi din spre culmi — veste şoptită codit, cu priviri vinovate, pieziş, de sub pălării mici, rotunde şi negre. Apoi, pe când suiam în lungul acelei ape năvalnice, pe lângă stânci şi brazi, s'a simţit, deodată, că se schimbase ceva în jur, ori în tăria aerului. Nedesluşit la început — şi nu se înţelegea ce. Ceva ca o prevestire nelămurită, ca o îngrijorare ce plutea peste munte. Dar nu se desluşea de unde. Căci toate erau în rânduiala lor de totdeauna. Râul, ca întotdeauna, îşi sbuciuma alături apele grele, iuţi, limpezi şi verzi, repezite cu vuet şi spumă între colţuri şi bolovani rotunjiţi; stâncile sure, pătate verzui ca piele de şopârlă, priveghiau din margini, sus, ca întotdeauna, rămase încremenite în avântul acela crispat de pe când încercase, de mult de tot, să s'arunce desnădăjduit spre cer — şi cerul rămânea neschimbat, albastru şi nemişcat, fără un nor; mierle de apă, negre cu guler alb, ţâşneau câteodată de sub maluri, ori pândeau de pe piatră albă — ca întotdeauna; izvoa
rele ştiute tăiau noroind poteca — tot acolo, ca întotdeauna. Toate erau la fel, şi gâzele dungând în soare, şi ierburile, şi frunzele. Şi totuşi se schimbase ceva. S'a înţeles mai bine între strâmtoarea de la Crou şi podul Runcului. Atunci s'a lămurit acreala din tăria aerului şi s'a priceput în nări miros de fum răcit. A fost acesta primul semn trimis de păduri spre lumea de jos. Venea ca o solie nevăzută şi neauzită, lunecând în lung de vale. Era ceva abia simţit, ca ucis de depărtări, rece şi mort. Dar s'a înţeles că intram, de-a-colo, în răsufletul pădurilor ce mureau pe rug, şi că le simţeam, subţiat, duhul din urmă, înainte să piară şi să se facă cer. Şi apoi s'a şi văzut cum li se topea sufletul în tăriile de sus. Se ghicea mai mult, şi nu de oricine.
Aproape nimic. Departe, şi în piez spre stânga, mult peste fagi şi brazi, în zare către creste, albastrul cerului tremura uşor, prins în abia o suflare mai cenuşie. Nu era negură, nici nor şi nici pâclă de fum. Era numai o pâlpâire, mai cenuşie în albastru, acolo unde intrau pădurile în porţile cerului. Acesta a fost al doilea semn de vestire trimis de păduri depărtărilor.
Dar de la podul Brătescului s'a văzut lămurit sul de fum, în dreapta de piscul Cioacei, dincolo de râu. Era ca un stâlp înalt şi alb, ţâşnit din negrul muntelui şi pierdut în cer, nemişcat. Stătea acolo, înfipt în munte şi între brazi, neclintit. Ca un hotar.
Dincolo, începea osânda pădurilor. Acesta a fost semnul din urmă pentru cei de
departe. Căci apoi, de aproape, s'a văzut lămurit tot, zile şi nopţi: cumplitele împliniri hotărîte cu rânjet de oameni încruntaţi sub pălării mici, rotunde şi negre.
Ziua, şi spre începuturi, se ved'eau numai fumurile, suind din munte. Muntele îşi întindea coastele îmblănite în negrul aproape verde al brazilor, cât' cuprindea ochiul. In cutele curmezişe ale văilor cu pâraie pădurea era neagră de tot. Fumurile se ridi
cau albe, risipite, mai mici şi mai mari, în jurul stâlpului mare. Unele năşteau chiar atunci, abia un abur alburiu prelins între brazi ca prin degete lungi. Se înălţau apoi, şi luau trup de stâlpi subţiri. Către vârfuri se pierdeau străveziu în cer. Şi mereu, din
coasta largă a muntelui negru se iveau subţiindu-se, fumurile, ca stafii albe a brazilor. La o vreme stâlpul cel mare n'a mai putut sui în cer, s'a oprit, şi-a adunat cenuşile sus, le-a lăţit mult în lături, şi a fost ca o ciupercă mare, S'au ghicit acolo şi şerpuiri
negre, şi vine mohorîte, care s'au înnodat şi apoi au curs destrămate şi despletite spre jos. Mai târziu au ajuns şi stâlpii subţiri din jur până sus, la ciuperca celui mare. S'a făcut atunci coperiş şi boltă întinsă sprijinită în coloane albe peste pădurile ne-
gre; ca un mare templu sub care să se desfăşoare cruntele împliniri ale jertfei. Cât n'a fost vânt clădăraia de fumuri a rămas aşa, ca o apăsare. Apoi, când a venit boarea din culmi, sulurile au mişcat încet, cu unduiri de şerpi ridicaţi în coadă. Stâlpii s'au îndoit nesimţit şi clădirea întreagă s'a strâmbat. Nu s'a prăbuşit, dar a lunecat cu neaşteptate încetineli şi prefaceri încolăcite, cu umflături şi despletiri — până s'a şters totul, nor şi negură cenuşie. Apoi, neaşteptat, a izbit în faţă dogoreală fierbinte. Răzbea de departe, ca din gură nemăsurată de cuptor încins, suflare arzătoare, largă peste tot împrejurul. S'a părut că apasă atunci, deodată, o ameninţare de primejdie apropiată, care a dat nelinişti şi tresăriri de spaimă. Alai tare a răzbit miros de arsură. Valea s'a umplut cu ceaţă de fum şi i s'a simţit usturimea în ochi şi în plămâni.. Lumina zilei s'a cernut posomorită prin site cenuşii. Şi deodată n'a mai mişcat nimic şi nu s'a mai auzit un foşnet. A copleşit o încremenire ca înaintea unui sfârşit de groază, o aşteptare de cataclism apropiat, răgaz înainte de izbucniri ori prăbuşiri de isprăvit de lume.
Lovea dogoreală fierbinte în faţă şi peste toată fiinţa muntelui, şi era ca o nelămurită vestire de năpraznice sfârşituri ce trebuiau să vie. Şi nevestit a vâlvâit înalt flacără în coasta neagră a muntelui. învăluită de fumuri o aripă de foc a bătut, roşu închis printre perdele cenuşii, s'a învălurit ca o pânză în vânt, şi a căzut curând, ca obosită. Sus, în norul de fum, au trecut iute sinistre luciri ruginii. Mai încinsă s'a simţit iar duhneala de aer fierbinte, răsuflet de balaur biruind arşiţa cumplită a soarelui, care de luni pârjolea pământul pădurii şi-l făcuse iască.
Apoi s'au învârtejit iar suluri de fum, şi s'au ridicat stâlpi din negrul pădurii, drept în sus.
Poteca din lungul apei duce pe sub poala muntelui care arde, pârtie îngustă, sbârlită de pietre, cu rupturi şi săritoare între stânci şi colţi de cremene. Dintr'o parte vâjâie, jos, apa în vâltorile râului; dintr'alta se înalţă coasta priponită a muntelui. Când
coborau vitele de sus, de la goluri, fereau rupturile şi muchile potecii pietroase, ocolind mai sus, prin pădurea muntelui. Dar acum nu se mai poate. Acum arde muntele. Focul coboară de pe colină, jos, la râu. Acum nu se mai trece nici pe potecă, decât cu primejdia vieţii. Acum este aci împărăţie de foc şi iad. Aici nu mai e dogoreală depărtată de cuptor; aici arde aerul. Arde şi pământul. Pământul de sub
pădurea de brazi e amestec de ace uscate cu putregaiul de veacuri şi pământul pădurii arde ca tizicul, înfundat, încet, din aproape în aproape, cu mocneli viclene, dar necurmat şi adânc. încăpăţînat, va arde până în apa râului. E şi vuet mare aici. Nu se mai aude vâjâitul apelor tuf bând între pietre. Urlă numai muntele, singur. E învăluit de fumuri — şi înnăbuşit, urlă. Copacii aprinşi trosnesc şi urlă. Flăcările
şş reped flămânzite şi urlă. E tunet de stânci şi bolovani grei care s'au tăvălit prin foc şi fumuri — şi vin rostogoliţi la vale în năprasnică şi nimicitoare prăvălire. Au stat veac proptiţi în tăria trunchiurilor şi rădăcinilor vânjoase, înfipţi în pământul pădurii
şi tencuiţi cu muşchi. Trunchiurile ard, rădăcinele sunt scrum, arde şi pământul — şi au slobozit stâncile şi bolovanii din veac, Vin bubuind, putere înfricoşată şi oarbă, nimicitori, blocuri nemăsurate sărind căpreşte, rupând stavilele din cale — vin negri
de cenuşi şi fumuri, scăpaţi înnebuniţi din iadul flăcărilor, urlă şi vin în fugă, săltând nepomenit şi desmetic ca să s'arunce smintiţi cu capul în stâncile râului, — se reped pe rând şi se prăbuşesc răbufnind în apă cu tunet şi răcnet ce cutremură valea.
Arde pădurea.
Arde din rădăcini până în frunţi de copaci. Jos, focul mocnit al pământului se strecoară viclean între brazi, mutându-şi încet muşcătura fierbinte. Se târeşte şi şovăie, adulmecă şi dibue, îşi trimite braţe bâjbâind în lături, pipăie împrejur cu degete roşii. Caută. A ocolit trunchiu drept de brad, merge înainte, se răsgândeşte, se'ntoarce, s'apropie, orbăcăesc viermuiri lungi, două braţe se strâng, se adună, se
lipesc, se topesc — şi se întinde baltă de foc în jurul bradului. Stărue acolo balta aprinsă, se lăţeşte, şi stau acum brazii în iaz larg de pământ aprins. îndură bradul, cu braţe desnădăjduite lăsate în jos, şi rabdă greu — iar mai târziu plânge, nemişcat şi mut.
Sudoare şi lacrimi mari de răşină albă se preling şi-i picură din tot trunchiul şi crengi, E năduşit tot şi ud. Din ochi de clomburi lăcrămează boabe mari şi calde. Focul încinge mai tare, şi bradul tăcut ajunge la margínele puterii şi împotrivirii. Şi atunci, deodată, ţâşneşte fulger înalt şi roşu: dintr'o dată, de jos până în crucea din vârf, bradul e o înaltă făclie. A ars răşina într'o izbucnire de_o clipă, lungă vâlvătaie aripată svârlită în sus. A sfârâit şi cetina, s'a pârlit verdele, a ruginit dintr'o dată bradul întreg. A murit — chiar dacă-l iartă focul. Nu-l iartă. Arde acum mocnit; ici, colo, aripi de flăcări se mută, ca păsări de foc ce se urmăresc^ prin ramuri. Pe trunchiu greu viermuesc omizi roşii. Rod. Se adâncesc. Suie. Şi la o vreme bradul e trunchiu înalt de tăciune roşu cu braţe de jar. Un brad de mărgean. Apoi, încet, înnegreşte. Dar în funduri de carne mai arde încă şi stărue foc. Până deodată, cu strigăt mare, se prăbuşeşte uriaşul în pat de scântei. Pe clina iute a muntelui trup greu se rostogo-leşte la vale. I-au ieşit înainte alţi brazi să-i aţină calea sau l-a proptit vecin să-i oprească căderea. Şi alţi brazi, departe spre vale, ori bradul vecin, vor arde şi ei, aprinşi din jarul celui acum răpus. Şi se lăţeşte mereu pojarul din rostogoliri în rostogoliri de brazi porniţi la vale, răzbate mereu focul din propăşirile viclene a pământului aprins, nasc cuiburi noui de flăcări din împroşcarea clomburilor roşii purtate de vânt, până departe, la sute de paşi. S'a întins focul, şi măgura muntelui,
ca o inimă aprinsă, arde înalt, cu flăcări ridicate.
Arde pădurea, brad lângă brad. Nu s'a mai putut răbda fierbinţeala din preajmă.
S'au uscat buzele şi ochii, Inneacă şi orbeşte fum. Arde pielea. Au surzit urechile. Vine focul la vale şi creşte mereu ca o nemăsurată şi înfricoşată putere. Aşterne pustiu negru în urmă. Au sburat păsările, au fugit jivinele, au ars gâzele încete ale
pământului şi capre negre iuţi, încolţite în tancuri unde au căutat obişnuita scăpare de primejdii. Au ars, mirate, florile cu suspine mici. Arde pădurea. Vine focul cu hohot înalt de batjocură şi biruinţă. A învins tăcutele împotriviri ale muntelui. A uscat roua, a secat măduva ierburilor, a ocolit piedeca stâncilor, a sărit cu clomburi aprinse pâraele. Birue focul, când deschis şi brutal, când cu furişări viclene. Căci s'a vădit lămurit că era o cârmuire isteaţă în biruinţa focului. Şi s'a înţeles că nu biruiau flăcările singure, ci că erau mânate de insăşi Duhul Focului, în luptă cu puterea muntelui. Putere înfruntând putere. A muntelui, grea, masivă, de împotriviri nemiş-cate, cu rădăcini înfipte adânc în statorniciri şi neschimbări de veacuri. A focului, iute, şireată, schimbătoare, cu scorniri viclene, cu prevederi drăceşti, cu aşteptări prefă-cute, cu stăruiri răbdătoare izbucnind deodată în răbufniri de furie şi iureşul de biruinţă. S'a văzut bine: nu era acolo doar foc, stihie asmuţită orbeşte peste pădurea muntelui; ci era de faţă Duhul Focului, spirit isteţ cârmuindu-şi ager şi slobod toa-nele şi voinţele, cumpănindu-şi toate împlinirile şi hohotind cu nepăsătoare bucurie la drăceştele-i isprăvi. Biruia peste tot Duhul Focului. Se mistuia măgura muntelui gemând în vâlvătăi svârcolite, ca un sânge izbucnit în flăcări dintr'o furtună de patimi.
Coboară potop de foc. Trupuri grele de brad au ajuns rostogolite până în potecă, stârvuri negre încă fumegând. Plouă cenuşă. Lupii focului urlă gonind după
flăcări cu vântul. Invălue fumuri dese. S'a lăsat mai devreme seară, străbătută sinistru de luciri roşcate.
Ard pădurile.
Din cerdacul de sus, pierdut sub stele, se vede pădurea arzând. Noaptea a şters grămada prelungă a muntelui. Abia se mai ghiceşte încă, sprânceană mai adânc neagră, astupând stele. Numai acolo, spre stânga arde. Sunt focuri spânzurate roşu în noapte, risipit. Unele sunt numai cuiburi, poate vetrele de jar, licărind fără flacără. Altele sunt ochi, clipind lung uneori, sau răsărind proaspăt din beznă. Sunt şi stele, şi dungi, şi stâlpi aplecaţi, şi cruci de jar sticlind roşu pe catifeaua nopţii. Dar focul viu, focul lacom care mistue, focul nimicitor şi ucigaş, puterea neînfrântă a focului asmuţit peste pădure izbucneşte doar în răstimpuri — din brad în brad. Deodată ţâşneşte flacără undeva: o veveriţă de foc a suit nepomenit de iute bradul ivit din noapte, netedă şi amănunţită siluetă neagră desprinsă peste perdele roşii. A ars răşina în clipă, de jos până în vârf, năvală uluitoare de flăcări sburând în lung de trunchiu, învălmăşeală de limbi înalte, fugăriri iuţi de aripi aprinse în crengi, flamuri as
cuţite svâcnind răsucit către stele.
Bradul e o tragică torţă înfiptă în munte şi sângerându-i noaptea, departe, învolbu-rarea înaltei făclii a ţinut clipe puţine. Dar a fost o izbucnire de atâta putere sălbatecă,
un avânt de atâta înspăimântătoare foame, o aruncătură şi o înhăţare cu atât de fioroasă lăcomie, încât s'a încrâncenat carnea pe trup şi numai acum, în noaptea străpunsă de lugubre făclii, se înţelege parcă toată înfiorătoarea grozăvie ce se împlineşte acolo. Cu ochi măriţi in noapte şi inimă strânsă aştepţi sfâşiat răbufnirea nouă ce va ucide alt brad. Rugul celuilalt, iute, şi-a adunat flamurile înălţate; mai stărue flăcări mici, potolite, şi bradul arde acum domol, cu şerpuiri şi fluturări roşii prin ramuri şi trunchiu. E poate şi mai jalnică încă moartea de acum, înceată, resemnată şi tristă, în care se istoveşte bradul şi piere. Se chinueşte lung. O vreme mai e tăciune aprins, cu lomuri de jăratec, ciungi. Apoi sunt numai ochiuri, dungi şi semne de foc in noapte. In urmă, cărbune, se cufundă în beznă. Nu mai e; nici ochiului, nici în fiinţa mutelui. A pierit. Un mort a mai coborît în întunericul mare al muntelui.
Sus, a rămas aşteptare încordată, cu ochi ce nu se desprind din locul de iad. Şi a izbucnit iar drăceasca făclie înaltă — şi arde iar brad însângerând noaptea. A lovit izbucnirea ca un ghiont in inimă.
S'au încleştat degete pe margine aspră de lemn. Se strâng buze ca înainte de plâns. A gemut cineva alături? O nesfârşită şi neputincioasă durere copleşeşte suflet şi sugrumă trup. Doare ţâşnirea de-acolo ca o rană primită în carne. Ard brazii pe rând. Un uriaş aruncă cu clomburi aprinse prin noapte, departe. Se ridică Flăcări noui. S'aprind brazii, mereu alţii la rând. Se lăţeşte focul. Se întinde jalea, se pustieşte
muntele.
Ard pădurile. Plânge cineva în noapte?
Au ars pădurile zile si nopţi. Sub soare, cimitir negru, îşi arată muntele coastele pustiite. Sus, măgura e un pumn negru ridicat spre cer. Ce a fost inimă de pădure vie e deşert de cărbune, tăciuni risipiţi şi cenuşi răcite. Fioroase stafii negre au rămas in picioare, lungi rânduri de strigoi cu ghiare întinse schilodite şi arse; pădure de morţi mai păstrând între crăci rămăşiţe de noapte.
In potecă, pârlite, leşuri mari răsturnate, cu braţe răstignite. Ciuntite, stânci afumate au murit în cale. E cernit tot muntele, întinsă pustie neagră, tărâm înalt de jale.
A murit pădurea. Fugărită, s'a ascuns bucuria. A pierit viaţa muntelui.
Au ars pădurile.
... A plâns Dumnezeu.